Cine s-ar fi gândit că Radu Afrim, creatorul de teatru român cu cei mai mulţi fani în primul deceniu al secolului al XXI-lea, va pune în scenă unica dramă a lui Caragiale, “Năpasta”! Lumea a fost surprinsă atunci când s-a anunţat acest proiect şi numele regizorului, în programul Anului Caragiale la Teatrul Naţional din Bucureşti: “Afrim, “Năpasta”?”. Da, Afrim a pus în scenă “Năpasta”, posibil “năpăstuindu-i” pe unii, care nu-l agreează sau nu-i prea agreeează spectacolele. În orice fel, curiozitatea îi duce la teatru pe mulţi, fie pentru numele autorului piesei, fie pentru numele autorului spectacolului, fie pentru teatru ca atare.
“Năpasta” s-a pus într-un spaţiu nou al TNB: Sala Media. Afrim şi-a ales o echipă cu care să facă gospodăreşte acest lucru. Nu ştiu dacă a vrut să uimească lumea teatrului; cred că a creat aşa cum crea şi mai înainte: cu drag şi pricepere pentru “meşteşug” şi a ieşit o montare excepţională. Părerea mea!
Talentul, pregătirea, maturitatea artistică conduc spre desăvârşire. Pretind că-i adevărat: Afrim e un regizor cu pretenţii de erudiţie şi de competenţă deosebită.
Ce vezi atunci când începe spectacolul? Nicidecum o cârciumă clădită cu grinzi de lemn, cum este indicaţia lui Caragiale, ci un spaţiu modern. Taraba e înlocuită cu un fel de bar de apartament; lipsesc masa de lemn, scaunele rustice, laviţele de lângă pereţi iar în locul acestora, scaun modern, fotoliu şi canapea din piele albă. Nu e nici lampa “de petrol”, ci una cu luminescenţe. Pereţii sunt albi... Pe un culoar, în loc de tindă, zic eu, o maşină veche de cusut. Ca o relicvă. Dar trecutul şi prezentul sunt unite prin acelaşi numitor: pământul. Pământ negru, întins pe jos. Poate e fiinţa, adică tot ce are viaţă? Poate e durerea? Poate e chinul? Poate e răzbunarea? Sau poate e naşterea şi moartea?
Şi... un podiul de prezentare a modei
