De la teatru se iese "pe gânduri", de la cinema se iese "visând". De la piesele regizate de Alexandru Tocilescu se iese întotdeauna cu întrebări care te pun pe gânduri. Contactul dintre spectator, actori şi regizor este simplu, direct şi fără dificultate. Teatrul pe care Alexandru Tocilescu îl are în sânge este acela care-i ajută pe oameni să se înalţe de la sensibil la inteligibil, care-i învaţă că există şi altceva decât ceea ce se petrece în jurul lor, care-i determină să fie conştienţi de ei înşişi. A primit Premiul UNITER pentru cel mai bun spectacol în 1999 – "O scrisoare pierdută" de I.L. Caragiale, montat la Teatrul Naţional Bucureşti, apoi i-a fost decernat Premiul UNITER pentru întreaga activitate. Este cel dintâi regizor care a primit o stea pe Walk of Fame, Aleea Celebrităţilor din Piaţa Timpului din Bucureşti. Crede că incertitudinea este partea sănătoasă a meseriei sale. "În momentul în care pleci la sigur s-ar putea să greşeşti", spune regizorul Alexandru Tocilescu, care îşi sărbătoreşte astăzi ziua de naştere. Jurnalul Naţional îi urează "La mulţi ani!".
De acum înainte regret lipsa timpului
Îşi iubeşte actorii, i-a iubit întotdeauna, dar nu s-a aşteptat ca şi ei să-l iubească, pentru că uneori mai urlă, mai face urât. "Uite că m-au iertat de toate", a spus Tocilescu, atunci când a primit o stea pe Walk of Fame. Este recunoscut pentru obiceiul său de a urca pe scenă şi de a conduce actorii chiar punând mâna şi aşezându-i în anumite poziţii, raporturi. De la acest gest a plecat şi una dintre cele mai frumoase prietenii pe care regizorul le-a avut, cea cu Ştefan Iordache. "Mie îmi plăcea foarte mult ce făcea el, dar s-a supărat într-o zi şi a început să ţipe că de ce nu vin să-l aşez şi pe el cu mâna ca pe ăilalţi, de ce adică, de ce nu-l aşez, ce am cu el. A fost una dintre cele mai rare şi adânci prietenii pe care le-am avut vre
