Cum altfel să se numească fanatismul bio, sentimentul „verde“ care a cuprins multă lume, revelaţia reciclării, salvaţi balenele şi altele asemenea? Subiectul e generos şi generator de aprige dispute, însă nu mă pot stăpîni să nu vă reamintesc una dintre iniţiativele parlamentare de după ’89: abia se deşteptase lumea largă şi aflase de clonare, de probleme morale, etice, bisericeşti şi aşa mai departe, că România era moţ în vîrful listei cu semnatarii care ziceau „nu“ bietei Dolly. Aşa, din principiu. Las la o parte că, într-o ţară realmente misogină, nepăsătoare faţă de probleme reale de mediu, cu o capitală care nu are staţie de epurare, cu plaje pe cale de dispariţie şi o mare aproape moartă, e nevoie şi de feminism, şi de ecologişti, şi de activişti, şi de Green Peace, şi de ce vreţi dumneavoastră. Deranjant mi se pare – peste tot în lumea asta – modul în care se vrea a se impune un stil de viaţă. Agresivitatea asta „verde“, isteria bio, sănătatea impusă aproape că mă fac să mă simt exclusă din viaţa socială pentru că fumez şi mănînc nişte amărîte de chipsuri pline de E-uri, cu sentimentul că fac o vitejie fără de seamăn.

Am o bună amică emigrată de îndelungă vreme în Canada. Acolo i s-au născut cele două fetiţe, una este la vîrsta gimnaziului, cealaltă la grădiniţă. Vin în fiecare vară în România să-şi vadă bunicii. Terminînd una dintre copile o sticlă de suc, i-o întinde bunicii s-o arunce la gunoi. Femeia se întoarce de la bucătărie, iar fetiţa o controlează: „Buni, ai reciclat?“. Păi, dragii moşului, buni nu prea are ce să recicleze în România. Aici există acele tomberoane clasificate „hîrtie, plastic, sticlă“, numai că sînt deseori la 3-4-5 străzi depărtare de locul în care stai. În plus, nu de puţine ori, gunoiul pus acolo pe căprării ajunge în aceeaşi maşină de salubritate. Din maşină, la buza gropii de gunoi, se sortează încă o dată de mînă. Pe