Mi-aduc aminte cum, imediat după Revoluţie, Radu Cîmpeanu le explica românilor la televizor ce înseamnă privatizare. Încerca să înlăture temerile înrădăcinate pe atunci în mintea multora că vor veni moşierii şi burghezii să-şi ia pămînturile şi fabricile înapoi, după care vor începe să-i asuprească pe ţărani şi pe muncitori. Spunea că s-ar putea privatiza întîi tutungeria de la colţul străzii sau magazinul de pîine, aşa încît lumea să descopere încetul cu încetul beneficiile proprietăţii private şi ale concurenţei. În timp (chiar dacă destul de greu), asta s-a şi întîmplat. Majoritatea a înţeles că, pentru a funcţiona, lucrurile trebuie să aparţină cuiva anume, şi nu „întregului popor“. A venit o vreme în care privatizarea era văzută ca o soluţie universală a tuturor problemelor din România iar, în conştiinţa publică, orice idee legată de spaţii, servicii sau instituţii publice devenise de-a dreptul suspectă. La modă era constatarea că statul e cel mai prost administrator posibil (ceea ce era absolut adevărat).

Ei bine, se pare că preşedintele Băsescu a rămas fixat la această idee sau a crezut că românii continuă să creadă în ea fără discernămînt. Şi-a întemeiat susţinerea reformării serviciilor de urgenţă pe valorile privatizării şi ale concurenţei. Numai că, între timp, foarte mulţi oameni au apucat să-şi dea seama, din diverse experienţe din ţară şi din afara ei, că privatizarea şi concurenţa pot funcţiona şi prost, de cele mai multe ori, culmea, tot din cauza proastelor reglementări ale statului. Iar a veni în România cu exemple din Statele Unite, cum i-am auzit pe mulţi „analişti“, nu e altceva decît praf în ochi. La fel ca şi ideea că, dacă ar exista concurenţă, serviciile de urgenţă ar funcţiona mai bine la sate. Păi, aţi văzut vreodată taxiuri în sate?

DE ACELASI AUTOR Presa artificială Un drum cu moroi Străini şi străini Comedia decoraţiilorO