Constituţia României, adoptată prin referendum în 2003, spune la articolul 72, paragraful 2: „Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor.”
Adrian Năstase avea tot dreptul să se mîhnească, într-una din epistolele trimise românilor din închisoare, că s-a uitat noutatea adusă de Constituţia revizuită şi votată în perioada guvernării sale faţă de Constituţia din 1991 la capitolul imunitate parlamentară.
Potrivit articolului 69, paragraful 1 din Constituţia din 1991,
„Deputatul sau senatorul nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat sau trimis în judecată, penală ori contravenţională, fără încuviinţarea Camerei din care face parte, după ascultarea sa. Competenţa de judecată aparţine Curţii Supreme de Justiţie“.
Progresul marcat de Constituţia din 2003 în privinţa reducerii scutului imunitar pentru penalii postdecembriști sare în ochi.
Nu numai că sintagma „trimis în judecată, penală sau contravenţională“ a dispărut, dar mai mult, posibilitatea ca parlamentarul să fie trimis în judecată fără încuviinţarea Camerei Deputaţilor sau a Senatului apare formulată explicit.
După adoptarea Constituţiei din 2003, Parlamentul a rămas cu dreptul – stipulat inclusiv în cele trei constituţii comuniste (din 1948, din 1952 şi din 1965)- de a încuviința sau nu cererea procurorilor de percheziţionare, reţinere sau arestare a unui deputat sau senator cu excepţia cazurilor de flagrant delict.
Timp de un deceniu – din 2003 pînă în 2013- nu s-au înregistrat decît șase cazuri de cerere a Parchetului de arestare preventivă a unui parlamentar.
Dacă ne gîndim l
