… şi cu burta goală. Aşa îmi spunea, acum vreo şase luni, un funcţionar european, nu spun cine, becher, foncţie-naltă. Era vorba despre anunţata schimbare de macaz în privinţa politicilor energetice agreate de Uniune şi de (re)orientarea spre producţie, producţie, producţie. Un soi de „ar fi bine să mai uităm de poveştile frumoase cu agropensiuni rurale înconjurate de păşuni pline de rouă pe care pasc văcuţe sănătoase, fotografiate intens de turişti americani şi japonezi, în căutare de mîncare bio-eco-trendy“. Cu alte cuvinte, Europei i-a cam ajuns să tot fie defazată faţă de politicile economice americane care îl fac pe unchiul Sam să se tot depărteze, să majoreze constant decalajul de bogăţie, prosperitate, tehnologie.
DE ACELASI AUTOR Tocqueville pe gheaţă Ghiţă bucătaru' Pîrloaga activă La rece despre sezonul cald În timp ce acesta pare a fi noul discurs al dezvoltării în Uniune, la Bucureşti avem dezbateri intense privind oportunitatea exploatării unor resurse naturale. Argumentul cel mai puternic este cel ecologic. Ce natură curată ar trebui apărată? Păi, cea a unei regiuni din care se tot exploatează aur şi alte minereuri de mai mult de o mie de ani. O zonă atît de „curată“, încît toate apele curgătoare sînt de culoare roşie (de unde şi numele localităţii: Roşia Montană). Acesta este argumentul principal folosit de protestul antiexploatare: protecţia mediului şi apărarea naturii în folosul generaţiilor viitoare. Respectabil, aş zice. Mai există, evident, alte platforme: cea naţionalistă, cea anticorporatistă, cea care vrea să apere patrimoniul, sau cea economică (privind clauzele contractuale prea puţin favorabile statului, argumentaţie cu care tind să simpatizez, într-o oarecare măsură). Printre aceste cinci argumente plutesc demonstranţii (decenţi, urbani, inteligenţi, sofisticaţi). Le reproşez, însă, o oarecare defazare: în timp ce retorica eco „
