Arcuşul tras gros pe coarda "specificului naţional", încă de pe la jumătatea secolului XIX, de reprezentanţi ai pseudo-elitelor noastre născuţi cu "băşica ideologică" supra-inflamată, a cultivat prejudecata potrivit căreia trăsăturile care ne deosebesc de alţii, ca societate, sunt mult mai multe decît cele care ne aseamănă. Realitatea a fost mereu şi este încă pe dos! Puţine lucruri ne deosebesc, cu adevărat, de societăţile care au contribuit la formarea noastră şi în mijlocul cărora trăim. Încă şi mai puţine dintre ele sunt importante. Există, în schimb, unele care ne separă radical, iar dintre ele cea mai otrăvitoare, mai auto-distructivă este deficitul quasi-permanent de structurare, dezvoltare şi utilizare funcţională a spaţiului public. Deşi am ajuns în secolul XXI, mult prea mulţi "cetăţeni" ai României nu găsesc altă întrebuinţare spaţiului public decît pe aceea a lăzii de gunoi, a gurii de canal, a gropii de lături de pe maidanul din marginea mahalalei, a haznalei. Ceea ce mă îngrozeşte, dincolo de faptul în sine, este constatarea că o noua generaţie de "utilizatori" se avîntă, fără să facă prea multe cute întrebătoare pe frunte, mult dincolo de limita normelor minime de bună cuviinţă care se cer respectate în orice areal definit ca uman-civilizat; oameni tineri exhibă convingerea că ceea ce fac întru demolarea spaţiului public este normal, firesc, permis, acceptabil pentru toată lumea, util, estetic, moral, eficient... cool. Cu alte cuvinte, aberaţia nu numai că nu mai este îngrădită, dimpotrivă, a ajuns să fie cultivată, impusă ca NORMĂ SOCIALĂ, prin repetiţie şi autoritatea exemplului, prin forţa de sugestie a comunicării mediatice, prin imitaţie şi referenţial.

Exemple sunt cîtă frunză şi iarbă. Nu trece zi fără ca cei care şi-au asumat riscul de a păstra un dram de bun simţ să nu se simtă cotropiţi, umiliţi şi expuşi ca nişte "ciudăţenii" în spaţi