Pe strada Matei Voievod, puţin mai sus de ATF, se deschide la stînga o intrare foarte îngustă, semănînd cu un coridor, care se îndoaie printre nişte curţi cu gard înalt. Fără a te teme de cîinii care latră, zgîrie şi se buşesc în spatele porţilor, ajungi după un drum extrem de scurt la Şcoala de Meserii Şerban, o vilă, aidoma altora construite după Revoluţie, în faţa căreia poţi vedea parcat un Renault Clio. Nimic din aspectul exterior nu te face să crezi că această clădire ar putea fi altceva decît locuinţa unui director, de pildă, în afară, fireşte, de un afiş cu numele instituţiei şi cu meseriile care se pot învăţa acolo: mecanic, electrician, tinichigiu, vopsitor, toate însoţite de indicativul "auto", şi bucătar, cofetar-patiser, ospătar. Aspectul de casă liniştită este dat de fenomenul ciclic numit vacanţă, mă lămureşte Marian, băiatul de la poartă, şi, drept slabă consolare pentru dezamăgirea reportericescă, îmi spune că şcoala nu duce lipsă de elevi, că aceştia plătesc cîte 20 de dolari pe lună pentru cursurile care durează 6 luni, 9 luni sau 2 ani şi atît. Mulţumesc şi, făcînd cale întoarsă, dau pe aceeaşi stradă, colţ cu Mătăsari, de un Atelier de Tîmplărie, de fapt de o casă cu aspect de prăvălie părăsită, cu o uşă larg deschisă, cu un rumeguş pe jos care te face să cîştigi nemeritat cîţiva centimetri în înălţime. Înăuntru, un tîmplar bătrîn, cu ochelari, în halat albastru, un soi de erou local pentru copiii tuciurii şi ciufuliţi care îl înconjoară, meştereşte la un banc de lucru. "Copiii ăştia, ei vin tot timpul la mine să le fac jucării. Le fac spade, plăci de remi, sînt copii buni, nu mă deranjează. Ăştia de pe Mătăsari sînt 7 fraţi şi nici unul nu e la şcoală, dar niciodată nu mi-au făcut probleme. Mai multe probleme îmi fac ăia mari, alcoolicii ăştia care vin la mine şi au obiceiul prost al românului de a fura tot timpul cîte ceva. Da' nu zic, c