În România, comparaţiile nu mai sunt la modă. Fierbinţeala raportării la bunurile materiale ale lumii vestice - care ne încingea în discuţii lungi pe la începutul anilor ’90 - s-a preschimbat într-un oftat greu, care ar vrea să spună multe, dar care, de fapt, ascunde un munte de necunoscute.
Azi avem şi noi robinetele cu fotocelulă, supermarketurile şi ambalajele care transformau, pe vremuri, orice ieşire în Occident într-un episod trăit dintr-un serial SF. Adeseori, maşinile de pe străzile Bucureştiului nu sunt de văzut pe străzile din Hamburg sau din Viena, iar, pentru unii dintre conaţionali, teoria succesului devine fapt cuantificabil în numărul de plasme instalate în fiecare dintre cele şapte dormitoare ale casei cu grădină şi piscină.
Carevasăzică, dintr-o atare perspectivă, s-ar putea spune că ne merge bine. Şi totuşi, în România se trăieşte prost. Chiar şi pentru cei care levitează încă sub efectul narcotizant al câştigurilor mari şi facile din perioada de vârf a boomului imobiliar, a trăi în România vine la pachet cu o stare de frustrare. Care se accentuează pe măsură ce apar concluziile unor reflecţii, oricât de sumare, despre starea de fapt a unei societăţi româneşti şchioape, care face salturi caraghioase printre rafturile magazinelor, căutând să-şi cumpere, cu bani mai mulţi sau mai puţini, câteva kilograme sau felii de fericire şi de tihnă. Nu funcţionează. Acumularea, adeseori excesivă, de bunuri materiale, cu bani câştigaţi uşor sau împrumutaţi prosteşte, ne-a umplut camerele de televizoare şi garajele cu maşini, dar n-a avut puterea de a schimba şi societatea românească. În plină criză economică, la momentul în care socotelile se fac altfel, e vremea să reluăm exerciţiul dureros al comparaţiilor cu lumea Occidentală. Acestea fiind scrise, mă întreb cine, dintre politicienii români, ar avea curajul să propună, cu luciditate şi efort,