Am urmărit până la capăt, înghițind cu totul scârboasa otravă, meciul de fotbal dintre România (a fost oare România sau doar Pițurcăria?) și Grecia. Zeci de mii de oameni, înflăcărați de dorința de a arăta că suntem buni, că suntem până la urmă normali (în fond jucam acasă, cu o țară care n-a mai strălucit din secolul lui Pericles, iar fotbalul nu-i punctul ei forte), umpluseră ochi stadionul. Scandările arătau nu doar setea de victorie a publicului, ci setea de demnitate. Prea adesea în acești ani am fost arătați ca paria Europei, țigani nespălați ai lumii, cetățeni de mâna a treia, prea des am pierdut. O victorie fotbalistică e și ea o compensație pentru umilințe de altă natură. Ce ne-a desenat în teren acest simbol al suficienței împopoțonate numit Pițurcă? O strânsură de nimicuri jucând nimic. În dimineața dinaintea meciului o televiziune transmitea știrea că mai mulți fotbaliști, nu știu dacă erau și din națională, dar erau sigur din prima ligă, petrecuseră noaptea într-un bar cu gagicile lor semianalfabete și la ziuă se luaseră la bătaie. E un episod din viața noastră sportivă, așa cum e concepută de ucenicii gazonului, dar mai ales de Pițurcii lor, profesorii de la care asta învață. Ce să învețe de la „nea Piți” puștiul ăla cu nume de intestin alintat (Mățișor, Mățiguș, Mățicel), care și-a dres mereu freza în timp ce pasele mergeau invariabil la adversar? M-am uitat, cu silă recunosc, la fața coclită a acestui milionar în euro, care va fi despăgubit, dacă-i dat afară pentru incompetență, tot cu milioane. Ce să comunice el? Ce însuflețiri să transmită? Însuflețirea de a învârti zarurile la barbut? Normal că elevii joacă sceneta barului periodic atâta timp cât profesorul e cules din acea lume. Am văzut un joc al României dezlânat, cu jucători împiedicați, fără aer în foale, desenând prin fuga lor fără sens haosul din capul lui Piți. Ce i-a învățat nenea ant