La începutul secolului al XIII-lea, o tânără căpetenie mongolă pe nume Temujin uneşte toate triburile nomade din stepele Mongoliei, cucerire după cucerire pentru a contura viziunea unui mare imperiu. Luându-şi numele de Ginghis Han, el conduce unele dintre cele mai ample campanii militare, rivalizând serios cu alţi faimoşi conducători precum Alexandru cel Mare. Într-o perioadă relativ scurtă, Ginghis Han se înstăpâneşte asupra ţinuturilor dintre Pacific şi Marea Neagră, dintre India şi spaţiul egeean. Amputând părţi din China, forţa mongolă răvăşeşte apoi Europa de Est, ajungând până departe, în Ungaria. Talentul lor militar le-a îngăduit acest succes imens împotriva unor forţe care variau de la elefanţii de război birmani la cavaleria grea a europenilor.

Maşina de război mongolă a căpătat în timp valenţe mitice, dar de fapt factorii care au permis invaziile fulgerătoare ale nomazilor sunt cât se poate de concreţi. Primul pas în acest drum spre nemurirea istorică l-a constituit unificarea diverselor triburi într-un corp de armată bine organizat, coerent, comandat de generali talentaţi şi loiali. Dar acest lucru nu ar fi fost posibil fără, să le zicem aşa, anumite calităţi native ale mongolilor. Ce înseamnă asta? Popoarele stepelor nu se ocupau cu războiul într-un mod similar romanilor sau macedonenilor. Deşi soldaţii se antrenau cu zel, talentul lor militar nu era în primul rând rezultatul antrenamentelor viguroase, ci al stilului de viaţă. În vreme ce romanul sau grecul îşi făurea calităţile pe terenul amenajat, mongolul şi le făurea în condiţiile grele ale stepei.

Mongolii le urmează în acest sens hunilor, sarmaţilor şi sciţilor. Mai mult, când vorbim de succesul acestor popoare, avem în vedere două elemente absolut fundamentale: arcul şi calul, ingredientele-cheie ale maşinăriei de război. Copiii învăţau de mici să călărească la galop, ia faptul