În drum spre Pungeşti, sîmbătă dimineaţă, 7 decembrie, te gîndeşti la atît de multe lucruri şi, în definitiv, la nimic. Cu toate acestea, cele mai multe idei care îţi vin sînt de măreţie şi de exprimare a libertăţii colective. Te gîndeşti că, odată ajuns acolo, vei muta munţii din loc, iar jandarmii, uimiţi de acurateţea logicii tale şi de argumentele pacifiste, se vor face oameni de înţeles şi că tu, tocmai tu, care ai venit într-un suflet de la Bucureşti într-un hîrb de Dacie, vei salva o situaţie care s-a hrănit destul cu nervii şi frustrările unor oameni simpli.

Mă uit pe geam: în faţa mea, ca pe o peliculă sepia, se văd primele raze de soare, pomi, mirişti, case, alte mirişti şi alţi pomi. Mi se atrage atenţia că ajungem în Pungeşti cam într-un sfert de oră, aşa că încep să verific cu frenezie lucrurile din rucsac, rezervele de apă şi tot ce mi-a trecut prin cap să îndes în nişte sacoşe. De vreo două săptămîni, citesc cam tot ce scriu intelectualii români despre proteste, însă parcă nimic nu mă înfurie mai tare decît ce scrie domnul Andrei Pleşu, de la adăpostul unei pastorale bărbi şi al unei proverbiale capacităţi de a filozofa. Domnia sa, şi spun asta fără să îmi propun a cauza măcar un rid dezaprobator pe fruntea cuiva, se întreab, bunăoară, ce le mai rămîne tinerilor din ziua de azi şi cu ce speranţe întîmpină ei viitorul, nescăpînd ocazia de a ne aminti încă o dată, dacă mai era cazul, cum un Andrei Pleşu, mult mai tînăr şi mai exuberant, s-a luptat pentru căderea comunismului.

Tot dumnealui vrea să ştie dacă mai avem destulă vînă în noi cît să ne croim singuri un drum în viaţă. Am un prost obicei. De cîte ori aud că se plînge cineva de tinerii din ziua de azi, simt că se plînge de mine, aşa că lamentaţia asta fără sfîrşit, privitoare la un viitor profetic, nu face decît să mă îndîrjească şi mai tare. Am