Eram adolescentă când am participat la nunta de aur a unor prieteni de familie. La 50 de ani de la căsătorie, se priveau încă intens, ca şi când abia se descopereau, se atingeau, îşi zâmbeau mai ceva decât o făceam eu cu prietenul meu din acea vreme
„Dacă ai senzaţia că actul căsătoriei îţi fură libertatea, nu trebuie să faci pasul. De ce să te complici, să îţi împovărezi viaţa?”, îi spunea ginerică vărului meu pe cale să se însoare.
Prima condiţie ca o căsnicie să meargă este ca, atunci când păşeşti în faţa altarului, să simţi că intri într-o relaţie cu cineva de bună voie şi nu că intri în puşcărie.
Încrederea, răbdarea, comunicarea, idealurile comune, compatibilitatea şi fidelitatea sunt doar câteva dintre atributele unei căsnicii trainice. Dar toate astea nu valorează mai nimic dacă nu sunt dublate de dragostea pe termen lung, adică acea renunţare la tine pentru binele celuilalt.
De obicei pornim la drum concentrându-ne pe ceea ce putem oferi celuilalt, apoi aşteptările faţă de partener cresc şi, pe nesimţite, ajungem preocupaţi în exclusivitate de ceea ce are el să ne ofere. Mai pornim cu speranţa că atracţia care ne aduce împreună durează de la sine, că iubirea persistă fără niciun efort din partea noastră. Pe parcurs, constatăm că lucrurile nu stau deloc aşa.
Cei care reuşesc să fie constant atenţi unii la ceilalţi, preocupaţi de plăcerile şi dorinţele celuilalt, cei care caută ceva „paie” de fiecare dată când „focul” dintre ei tinde să se stingă, pe aceia trebuie să-i credem când spun că au descoperit secretele unui mariaj solid.
Vărul meu nu s-a căsătorit nici până azi, trăieşte liber, dar împovărat de singurătatea din afara unui cămin.
