Să lăsăm formulele entuziaste de o parte şi să privim cifrele: polul CDU/CSU a obţinut, într-adevăr, cu 1,5-2% mai mult decât îi dădeau sondajele din ultimele zile ale campaniei dar a pierdut oarecum previzibil un aliat comod [1], care i-ar fi asigurat majoritatea în Bundestag şi liniştea politică a unui mandat croit în întregime după viziunea economică a creştin-democraţilor, aşa cum a fost cel recent încheiat.
„Muti Merkel” şi-a devorat până la urmă micuţul aliat liberal, venind protectoare spre electoratul de centru al acestuia şi împingându-l practic în afara Parlamentului. Se pare că 80-90% din electoratul pierdut de FDP a migrat spre CDU, şi doar 10-20% spre partidele din opoziţie. Mai mult decât atât, conducerea CDU a cerut simpatizanţilor săi să nu acorde al doilea vot liberalilor, conform unei practici salvatoare din trecut, pentru a-şi maximiza propriul rezultat, în speranţa că vor obţine majoritatea absolută. Dar calculele nu le-au ieşit chiar „nemţeşte”: le lipsesc patru mandate pentru a forma, singuri, guvernul. Acum e târziu…
„Super-rezultatul” de care vorbeau în noaptea alegerilor liderii conservatori şi presa din toată lumea începe treptat să sugereze coşmarul unei guvernări dificile, cu politici de compromis, cu situaţii tensionate şi imprevizibile, fie într-o mare coaliţie cu social-democraţii (preferată în noile condiţii de CDU şi de mediile politice europene), fie într-o coaliţie forţată cu ecologiştii, nedorită de facţiunea bavareză CSU pe motivul încurajării indirecte a extremei drepte.
Acum, Angela Markel şi CDU/CSU se văd minoritari într-un Parlament dominat de partide cu orientare de centru-stânga şi stânga radicală. SPD, Die Linke şi Verzii totalizează 50,6% din fotoliile camerei inferioare şi o obligă pe Angela Merkel să negocieze cu partide care doresc introducerea de noi taxe sau creşterea celor existente, pentru susţi