Nu credeam să mai revin; urmarea însă obligă.
Tot la rubrica vecină, Cronica ideilor, cartea lui Alain Besançon, Eseuri despre lumea de azi, este comentată delicios în numărul 31 al revistei de acelaşi recenzent spiritual, sub titlul Lumi paralele.
Sorin Lavric a ales un singur capitol din carte, nu întâmplător, ISLAMUL.
Destul, pentru ca cititorul să creadă... că suntem vorbiţi!...
Acum, când va ieşi fumul cel negru, rezultând din arderea buletinelor de vot ale înalţilor clerici, anunţând lumii întregi... HABEMUS PAPAM!...
într-adevăr. Iată ce aflăm:
"Aşadar cum arată creştinismul dacă e privit prin prisma islamului? Arată ca un monstru doctrinar ale cărui dogme sunt atât de aberante încât reacţia firească a musulmanului mediu, e una de stupefacţie: pur şi simplu nu poate pricepe cum de sunt oameni pe lumea asta care dau crezare unor asemenea grozăvii dogmatice..."
(Şi nu numai musulmanul de rând; dar fie de la noi, treacă!...)
Sunt numărate unsprezece motive ce l-ar face pe un asemenea ins să-şi piardă "uzul raţiunii".
Voi reproduce doar câteva. întâi că Allah, care este numai Unul şi Acelaşi, în Unicitatea Lui, - creştinii au trei Dumnezei, Tatăl, Fiul şi... acest Sfânt Duh, care nu se ştie ce-o mai fi - politeism curat, lăsat moştenire, oho, de păgânitate!...
(Nu pun la socoteală cum să se nască Fiul, dintr-o Fecioară !...) Dar creştinii aceştia sunt cam poieţi... Mistici. Naivi. Copilăroşi.
Doi, cum să sufere El, să fie chinuit, răstignit, ca un om, şi de ce, - ca să-i mântuie pe alţii? - pe care chiar El, Dumnezeu, i-a făcut, - şi-atunci Dumnezeu la ce să se mai amestece în treabă!?...
Pe urmă, de ce ne bat capul mereu creştinii, cu iubirea lui Dumnezeu sau a lor faţă de Creator, când misiunea lor este supunerea, să fie supuşi, recunoscători, că El i-a făcut, în definitiv. Şi mu
