Mă tot gândesc de ce nu nimeni nu are chef să scrie tot ce gândeşte. Bine, acum nu sunt naiv să nu mă gândesc că nu este vorba de chef, ci de interes, dar şi astfel stând lucrurile, cât de liniştit poţi dormi noaptea scriind, culmea, pe bani, despre nimicuri concrete? Trebuie să ai o coloană vertebrală din caoutchouc şi un obraz gros precum talpa de bocanc pentru a zgâria hârtia după cum bate vântul sau după cum „pică banul”.
FRF, LPF, DNA…RSR. Scandal din nou, arbitrii, conducători, dubioşi parfumaţi, scribi umflaţi, redactori plictisiţi. În România cine strigă mai tare, cine scrie mai mult (şi evident, mai prost), cine arata cu degetul (nu cel mijlociu) are dreptate. Deh, românul şi-a pierdut complet busola la revoluţie. Păi cine naiba îi mai spune cum să facă, ce să facă, unde să stea, şi mai ales…în cine să creadă? În trecutul apropiat, românul a fost automatizat, roboţi umani care făceau doar ce şi cum li se spune. De frică, de necaz, de nevoie, de…ADN. Ne-am şi adaptat, că deh, musai să nu murim. De foame. Să pierdem vremea, să o lungim la nesfârşit, să chiulim, să furăm, să ne înclinăm, să minţim, să bârfim, să batjocorim, să rânjim ca proştii sunt caracteristici virale ce ne fac astăzi să sorbim fiecare cuvinţel rostit pe sticlă sau în realitatea virtuală de nişte indivizi certaţi cu logica, deontologia, bunul simţ, cu aere de superioritate de un dezgust indescriptibil.
Iluştrii necunoscuţi cu câtva timp în urmă ajung să predea lecţii de cinste, să pună etichete, să deformeze minţi rătăcite şi să formeze opinii bazându-se doar pe presupuneri, antipatii, subiectivisme şi parti-pris-uri. Persoane certate cu legea, adică mafioţi în adevăratul sens al cuvântului, puşcăriaşi şi hoţi de pe vremurile apusului fac legea. Clanuri, familii, trusturi.
Pe când CFR-ul clujean dezrădăcina vechi metehne şi dizolva plafonarea în ridicol a ment