Marii poeti merg direct la esenta. Esenta este de obicei atinsa prin simplitate si prin tonul degajat. Simplitatea sperie uneori. Toate aceste asertiuni se potrivesc lui Baghiu, si acestei carti* in special.
Intrucat poetul face aici un pariu cu sine insusi: vrea sa incerce limitele a ceea ce numim poezie. De fapt, el nu vrea nimic. Aceste teste i se impun, sunt intrinseci evolutiei sale si evolutiei poeziei pe meridianele lumii. Si, in cazul acesta, cuvantul limite e consubstantial cu acela de orizonturi, asa cum cele doua fete ale unei medalii. Pivotul volumului e constituit de reflectiile asupra dihotomiei arta-viata, poemele mai mari tinzand spre eseu, iar cele mai mici spre un lirism paradoxal.
Exista insa aproape in fiecare bucata un punct de intoarcere neasteptata, cand fraza eseistica face o bucla si prefigureaza un nucleu liric. Poemul ca reflectie asupra lui insusi ne aminteste de Wallace Stevens (din Omul cu ghitara albastra, dar si din alte poeme), doar ca la himeristul roman tonul este mai cald, mai calin. De altfel, prin unitatea de ton, volumul pare a constitui mai degraba un singur poem si Fericirea confuza este acea stare care-l legitimeaza, apropiindu-l de euforia potolita a poemelor franceze ale lui Ilarie Voronca: "Sufletul din mine va inflori/ cand ma voi intoarce/ cu aceeasi cursa British Airways,/ intr-o zi care va fi pentru mine/ una din primaverile mele personale,/ in care pot inflori discret si adevarat,/ invaluit in fericirea confuza/ de care nu ma pot desparti niciodata".
La randul lui discursul e atat de alb, iar comparatiile atat de elementare si de aeriene totodata incat senzatia limita/orizont se impune si nelinisteste: "Absenta ta este o permanenta prezenta,/ ca si cum as fi cu tine, dar intr-un singur fel,/ ca in zilele in care ne certam. (...) Absenta ta ma sprijina de la distanta,/ asa cum norii par sa st