Despre Grigore Vieru se scrie fie prea cald, fie prea rece.
Tonul pătimaş şi accentele imnice ale admiratorilor necondiţionaţi contrastează cu rezerva ironică din care se iese, când se iese, numai pentru a-l eticheta pe poet, cu un aer de veselă superioritate.
Pentru majoritatea basarabenilor, ca şi pentru patrioţii ori patriotarzii de pe celălalt mal al Prutului, Grigore Vieru este un profet al Naţiunii şi un apostol al Neamului Românesc, în contra unor constrângeri istorice luând tiparul de lagăr al sovietizării. Pentru dâmboviţenii elitari şi relativişti, acelaşi Vieru e un biet autor sămănătorist, încremenit într-o formă estetică vetustă şi într-un eroism retardat.
Dacă idolatrii basarabeni nu disting esteticul de etnic, dâmboviţenii minimalişti şi minimalizatori confundă tematica lui Vieru cu problematica lui; şi artificialitatea măruntă a „păşuniştilor” cu naturaleţea bine cristalizată de poet.
Nimic decorativ, convenţional nu vedem în poemele de calibru ale lui Grigore Vieru, amprentate istoric, dar smulse, liric, oricărei circumstanţe. Să deschidem antologia „Taina care mă apără” (Ed. Princeps Edit) şi să citim „Apă vie”: „Seara de la fântâni/ aduc femeile apă/ uşor înclinate către căldare/ ca şi cum ar merge de mână/ cu pruncul lor./ Seara bărbaţii/ cuprind căldarea/ cu palmele înfierbântate,/ ridicând-o încet către gură./ Seara copiii/ în faţa căldărilor îngenunchind/ sorb răcoarea/ acestor strălucitoare fântâni/ în iarba înaltă a ogrăzilor./ Stele albe spre ziuă/ ca nişte bulgări de gheaţă/ în albe căldări se topesc./ Plugarii/ se stropesc cu apă pe faţă/ şi trupul lor se luminează/ ca o fremătătoare/ dimineaţă.” Păşunism?
Asemenea lui Goga, interpretat excepţional de G. Călinescu, Grigore Vieru ilustrează o categorie artistică paradoxală. Un nou poet al pătimirii naţionale ajunge să practice