Să ne imaginăm, dragă cititorule, că avem păreri diferite despre guvernul domnului Boc şi că, pornind de aici, eu îţi spun: eşti un bou, iar tu mi-o întorci ca la uşa cortului şi mă înjuri urât de familie.
În lumea noastră, a oamenilor învăţaţi de copii să nu pupe niciodată acolo unde au scuipat, nu există drum de întoarcere. Ne desparte definitiv insulta, rămânem toată viaţa marcaţi de ranchiună. În politică însă - pardon de cuvântul bou! - tot ce în viaţa de fiecare zi are un nume se cheamă altfel. În lumea politicienilor, o astfel de porcăială se poate numi confruntare de idei, dispută electorală, expunere de opinii sau dialog la nivel înalt.
O bătaie între doi aleşi, dincolo de zidurile Parlamentului e, în gura purtătorilor de cuvânt ai partidelor, o punere în temă doctrinară, iar pentru colegii de pe coridoarele Camerei, un salut mai tensionat. Dicţionarul conflictelor de larg consum, aşa cum este el în uz în societate, e tradus de politicieni astfel încât n-o să ştim niciodată ce-au fost în fapt tratativele dintre partide, în cazul alianţelor, şi disputele din interior, în cazul dezbinărilor. N-avem cuvinte pentru caracterul infect al unui bărbat care imediat după nuntă se mută la amantă.
Cu excepţia lui Vadim, care-i deprins să scuipe acolo unde a pupat, nici un şef de partid nu şi-a blamat transfugii ca să înţeleagă şi alegătorii ce neamuri proaste au votat şi să nu le mai dea votul şi a doua oară. Presa i-a numit pe deputaţii şi senatorii care nu ştiu ce-i aceea onoare şi onorabilitate traseişti. Prin analogie, desigur, cu târfele de şosea. Numele pe care li-l dau colegii trădătorilor încă n-a răzbit la presă, iar ce a răzbit e un fel de alint tovărăşesc: cutare ne-a părăsit, cutare a preferat o altă formaţiune....
Eu, fiindcă n-am ambiţii politice, sunt foarte hotărât în despărţiri. Cu un bun amic,
