Multe află omul cînd călătoreşte! Lumea se deschide în faţa ochilor ca o carte cu poze colorate. El se uită, se impresionează sau nu, se umple de nervi sau dimpotrivă, şi compară. Cum e la el acasă vs cum e la alţii acasă. La întoarcere, călătorul aduce impresii şi poveşti. Dar şi mirări. La mine, mirările cronice devin mistere şi este exact cazul pe care vreau acum, în apropierea lansării leului greu, să-l împărtăşesc cititorilor Dilemei vechi. Cel mai mare mister, la fel de viu de la primele mele călătorii în străinătate şi pînă astăzi, e unul mic. Mic de tot, dar persistent, pentru că îl experimentez de fiecare dată cînd mă aflu prin lume şi de fiecare dată nu pot să mi-l explic. E un mărunţiş, un fleac, un nimic, dar care a căpătat, în mintea mea, dimensiunile unei obsesii. Iată-l: cum se face că peste tot în lume, dar chiar peste tot, de la Johannesburg la Kiev şi de la Beijing la Chicago, de fiecare dată cînd cumpăr ceva, vînzătorul are mărunt să-mi dea restul? Ştiţi bine ce spun. Experienţa vînzătorului care nu are mărunt este generală în România. Şi nu de acum, ci de cînd ştiu eu România, adică de mai bine de 30 de ani. Te duci să cumperi ceva la magazinul din colţ. Costă 17.000 de lei, tu întinzi o bancnotă de 500.000 şi poţi vedea pe chipul vînzătoarei că tocmai ai băgat-o într-o mare belea. Oftează. Deschide casa, nu are mărunt. Ridică compartimentele din plastic ale sertarului cu bani, nu găseşte nici acolo. Se uită în poşeta ei, nu are. Apoi îţi propune o aritmetică complicată: "Daţi-mi 7.000, ca să vă dau 490.000 sau măcar daţi-mi 2.000 ca să vă dau 485.000". Încremeneşti. Te cauţi prin buzunare. N-ai. Vînzătoarea oftează ca un elev în faţa unei ecuaţii insolubile. Propune: "Vă dau cum am şi o gumă sau un pliculeţ cu nes". Nu vrei nici gumă, nici pliculeţ cu nes. Atunci, vînzătoarea cheamă din spate o Nuţica (nu există magazin românesc, mare sau