Ca un aventurier pătruns pe terenuri mlăştinoase, pe măsură ce ne zbatem mai tare ne afundăm mai mult...
Aţi putut citi în ziarul nostru de ieri un interesant material despre sistemul de ajutoare sociale din România. Aţi aflat astfel că în jur de 9,5 milioane de români, adică unul din doi aflaţi în ţară la acest moment, sunt, într-un fel sau altul, asistaţi social! Un ghem complicat de legi şi prevederi drenează miliarde de euro din banul public împovărând, deopotrivă, contribuabili persoane fizice şi firme.
50 de tipuri de ajutoare sociale înseamnă o plasă cu găuri largi, prin care se pot strecura cu uşurinţă tot felul de impostori. Dacă n-ai aspiraţii mai înalte, de ce să munceşti când poţi să supravieţuieşti pe spinarea altora? Şi mai înseamnă ceva: un consistent aparat birocratic, care să gestioneze toată această nebunie.
Alţi bani, altă distracţie! Îşi poate permite România în situaţia în care se află luxul de a se împopoţona cu un sistem social stufos? Desigur, nu! România nu este Suedia şi, până şi acolo, ţara prin excelenţă a „statului social", fundamentele sistemului încep să fie puse sub semnul întrebării. Niciuna dintre guvernările succesive din ultimii 20 de ani n-a avut curajul şi viziunea de a tăia coada pisicii. Şi aceasta a prins a se îngroşa de la an la an, mărind şi cocoaşa pusă de stat în spatele sistemului privat.
Nici măcar guvernarea liberal-democrată din 2004-2006 şi nici chiar cea „pur" liberală din 2006-2008 n-au mimat măcar intenţia unei reforme reale a mamutului social. Deşi ar fi avut ocazia s-o facă, Guvernul Tăriceanu, îmbătat de fluxurile financiare vremelnice prăvălite peste ţară, a ratat şansa de a rămâne în istorie şi s-a comportat, pe alocuri, mai socialist decât socialiştii autentici. Goana după voturi s-a dovedit a fi mai tentantă decât doctrina şi mai comodă decât asumarea unui risc politic.
Frenezia
