„Pagini cu răni şi cicatrice la vedere, nu mai puţin cu surâsuri şi autoironie…''

Astfel descrie Cristina Hermeziu alternanţa registrelor în volumul „Revoluţia din depărtare", apărut de curând la Editura Curtea Veche, cu sprijinul Institutului Român de Istorie Recentă. Cristina Hermeziu, coordonatorul cărţii, a strâns în 2009 un număr de 500 de mărturii ale unor exilaţi români de după evenimentele din decembrie 1989. Doar 30 dintre aceste confesiuni aveau să acceadă în selecţia finală ce deschide o fantă către o lume a exilului postcomunist, a cărui deplasare turbulentă inhibă deocamdată o sondare statistică riguroasă. Jurnalist şi traducător preţuit, Cristina Hermeziu şi-a ales eşantionul reprezentativ: e vorba de povestiri narate de persoane cu plăcerea scrisului, cele mai multe de sex feminin şi formaţie umanistă, şi care, majoritatea după ce au rătăcit destui ani prin labirinturile tranziţiei, au ales calea dulce-amară a exilului. Dilemele celor plecaţi, cu îndoielnice excepţii, pentru a nu se mai întoarce în România, au, sub emailul unor fastuoase motivaţii personale, acelaşi miez în care coordonatorul cărţii vede „exasperarea memoriei în condiţiile dublei identităţi, a tensiunilor dintre ele (una o mănâncă pe cealaltă, cea înghiţită o secretă pe a doua), şi în condiţiile absenţei brutale a unei scene fireşti de afirmare/menţinere a identităţii pe cale de dizolvare". Verbul îngândurat, vocea singurătăţilor, pulsul emoţional oscilant, faliile mişcate de efortul stabilizării identităţii etc. se preling spre deznodământul unor poveşti de succes. Lipsesc rataţii, dramele „hard", dispăruţii în misiuni eşuate. Cam toată lumea din carte s-a împlinit, într-un „acasă" care înseamnă pentru cei mai mulţi dintre subiecţi găsirea unui simplu cadru de legitimare a valorii profesionale. Această fotogramă a exodului creierelor cotat de diverşi ca o carenţă de patriotism s