(Urmare din numărul trecut)
Umilinţa ironică a caligrafuluui
Adrian Popescu scrie în acelaşi stil cuceritor şi proză, şi impresii de călătorie, şi chiar critică literară. Se simte plăcerea cu care îşi compune textele, iar această plăcere se transmite cititorilor. Scriitorul are atitudinea unui caligraf umil, absorbit de desenarea cuvintelor, deşi tot el este cel care le dictează. Combinaţia de modestie şi orgoliu constituie nota distinctivă a scrisului său.
Scurtul roman Tânărul Francisc, 1993, cuprinde povestea vieţii sfântului Francisc din Assisi, rescrisă cu evlavie. Este o evlavie artistică, sinceră, dar şi "jucată", valorificată literar. Aceasta şi deosebeşte, de altfel, cartea lui Adrian Popescu de o hagiografie propriu-zisă. S-a făcut observaţia că, în comparaţie cu alte hagiografii datorate unor scriitori (de exemplu în comparaţie cu aceea a lui Flaubert despre sfântul Iulian), cartea lui Adrian Popescu nu este destul de "îndrăzneaţă". Comentatorii care judecă astfel nu înţeleg, practic, în ce constă frumuseţea scrisului autorului român. El nu este un teribilist, nu mizează pe o inventivitate spectaculoasă, ci rămâne un rafinat adept al nuanţărilor. Atitudinea sa faţă de scris o aminteşte pe aceea a personajului lui Borges care, transcriind Don Quijote, scrie de fapt alt roman. Supunerea cu care este urmată povestea originară nu împiedică instituirea unui nou timp al creaţiei. Repetarea constituie o formă de umilinţă ironică, ca a demiurgului care învârte calm, la nesfârşit, manivela de schimbare a anotimpurilor pe Pământ.
O fermecătoare poveste de Crăciun, care ar putea face înconjurul planetei dacă ar fi tradusă cu artă în limbi de largă circulaţie, este Cortegiul magilor, 1996. Autorul istoriseşte călătoria întreprinsă de cei "trei magi", Balthasar, Melchior şi Gaspar, la Ierusalim şi apoi la Bethlee
