Vladimir Tismăneanu: "Orice s-ar fi proclamat în discursurile oficiale, România rămânea prinsă în acelaşi model inspirat de un fundamentalism bolşevic ostil oricărui reformism real."

Pentru Ceauşescu, piaţa liberă şi proprietatea privată ră- mâneau tabuuri de netrecut. Nu putea concepe sub nici o formă că planificarea de tip stalinist era de fapt obstacolul principal în calea unei dezvoltări normale a economiei. În această privinţă, nu era o mare deosebire între Ceauşescu şi aghiotanţii săi economici gen Manea Mănescu, Maxim Berghianu, Roman Moldovan şi Ilie Verdeţ, pe de o parte, şi echipa lui Dej (în primul rând Gh. Gaston Marin). Singurul care părea să facă figură diferită era Alexandru Bârlădeanu care, la Conferinţa Naţională din 1967, se pronunţa, de o manieră sibilinică, în favoarea unui sistem economic mai flexibil. Nu după mult timp, Bârlădeanu era eliminat „la cerere“ din Prezidiul Permanent.

Au apărut şi apar tot felul de memorii ale demnitarilor comunişti menite să exalte perioada 1965-1971, ba chiar şi pe aceea ulterioară. Nu mai departe decât acum câteva zile, în „Jurnalul Naţional“, citeam despre un nou volum semnat de P. Niculescu-Mizil în care ni se comunică, în chip emfatic, faptul că România sub Ceauşescu a dus o politică externă de o mare temeritate, întemeiată pe cine ştie ce viziune novatoare.

Trebuie răspuns acestor pernicioase legende ale stalinismului naţional că niciodată Ceauşescu nu a pus sub semnul întrebării apartenenţa ţării la Tratatul de la Varşovia. Ispita titoistă a fost de fapt expresia unei vanităţi exacerbate. În pofida pretenţiilor megalomane ale pontifilor ideologici, România nu a propus un model original al socialismului de stat ci, dimpotrivă, a păstrat nemodificate substanţial toate caracteristicile stalinismului originar.

Între acestea, fixaţia pe rolul conducător al partidu