L-am văzut încă înainte de a intra în clădirea poştei. Coborâse dintr-o maşină scumpă, o parcase neglijent între doi pomi, o jumătate pe caldarâm, cealaltă pe şosea.

Era îmbrăcat cam aşa cum se îmbracă vedetele de Dorobanţi — chiar dacă-i citeai bănăţenismul în priviri, gesturi şi, când a început să vorbească, în accent. Şi-a înfipt neglijent în buzunarul de la spate al pantalonilor cheia de la maşină. De cheie atârna o blăniţă de vulpe roşiatică, stufoasă şi total aiurea în peisajul urban-estival. A străbătut cei câţiva metri până la intrarea serviciului de mesagerii cu dezinvoltura celui care tocmai moştenise jumătate din aurora boreală, cu arsenalul militar al lui Breivik cu tot.

Vreo câteva minute l-am pierdut din câmpul vizual — tocmai intrasem în una din jalnicele mele schimburi de săgeţi cu o fanatică suporteră a lui Crin Antonescu. Îmi enumera, pe-un ton de seriozitate concentrată, calităţile idolului: "E manierat, cult, democrat, energic, cinstit, plin de idei, dornic şi capabil să scape ţara de dictatură. Îmi inspiră încredere totală!" O priveam uluit — e reacţia mea standard în faţa prostiei agresive şi-a orbirii fanatice.

Eram prea lehamiţit — şi era inutil — să-i spun ce cred eu despre idolul ei. Şi anume, că nu e decât un fanfaron plicticos, o paiaţă care n-a dovedit, de ani buni, decât două lucruri: că e capabil de orice trădare pentru a-şi atinge setea de mărire şi de-o crasă nepricepere în treburile publice. Am trecut de etapa în care credeam că în România se poate dialoga raţional. Pur şi simplu, dracul a intrat în noi şi până nu se alege praful şi pulberea nu ne revenim în simţiri. Dacă vei încerca, peste câţiva ani, să le reaminteşti îndrăciţilor care fac azi jocul pesedeilor şi-al lui Voiculescu ce aberaţii au susţinut, te vor privi cu priviri uimite, ca şi cum ai fi beat şi încerci să le faci procese de intenţi