Cea mai mare bucurie pe care ne-o ofera Imbratisari frânte/ Los Abrazos Rotos ca fani ai lui Almodovar este calatoria in care ne invita regizorul spaniol o data ce ne-am instalat confortabil in sala de cinema. Pentru ca noua sa productie este in primul rând un carusel al emotiilor care te cuprind o data ce recunosti pasaje si frânturi din filmografia sa rocambolesca. Firesc, Almodovar isi aduce si aici culorile flamboaiante, rosul inconfundabil si albastrul stenic, isi plimba prin poveste femeile lui superbe si unice si ne livreaza emotie, complicatii, tandrete si nebunie. Diferit, desigur, ca ritm, de cadenta marilor sale titluri precum Hable con ella, Carne tremula, Que he hecho yo para merecer esto!!, Tacones lejanos, Volver sau Todo sobre mi madre, filmul este, sa zicem, pentru amatorii de ierarhii si barometre, mai aproape de Laberinto de pasiones si foarte departe de La mala educacion. Ceea ce nu este, pâna la urma, nici macar relevant, pentru ca Los Abrazos Rotos este o poveste aparte prin umanitatea ei, cum Almodovar stie atât de bine sa plasmuiasca. In comparatie cu alte filme ale sale asumat provocatoare, acest Los Abrazos Rotos este, sa zicem, rezervat, introvertit, reflexiv. E un fel de oprire intentionata a regizorului pentru a arunca o privire in oglinda creatiei sale, insa nu e nicidecum o privire narcisista, ci una tandra si ludica (de la punerea in cadru pâna la protagoniste si la trimiteri precise precum somniferele din gazpacho), o contemplare emotionanta si extraordinar de intima a ceea ce a insemnat mereu inspiratia lui. Ceea ce da foarte mult echilibru filmului ca fragment al unei opere poetice de o viata, dar nu-i altereaza nici existenta individuala. Mai precis, nu trebuie sa-i cunosti si sa-i treci in revista toate productiile pentru a te lasa tulburat de Los Abrazos Rotos. Gratia filmului sta in suficient de multe detalii fermecatoare s