* Visătorii / The Dreamers (Italia-Franţa-Marea Britanie-SUA, 2003), de Bernardo Bertolucci. Să spunem că am vreo 20 de ani, o mare dragoste de cinema şi o preocupare exagerată - adică perfect normală - pentru sex. Ce ziceţi, cam care ar fi şansele mele de a ajunge să mă iau la bătaie cu poliţia în numele cinefiliei, avînd de partea mea o armată de tineri la fel de pasionaţi ca mine? Şi care ar fi şansele mele de a mă împrieteni imediat cu o demonstrantă sexy, purtătoare de beretă roşie şi de lanţuri grele, spectaculoase (lanţuri, nu lănţişoare), care să mă ia la ea acasă, să-mi mimeze momente mari din filme clasice şi dimineaţa să îndepărteze cu buzele ei somnul de pe genele mele? Ei? Deci ce şanse-mi daţi? Ştiam că aşa-mi veţi răspunde. Asta e, aşa stau lucrurile. Dar în primăvara anului 1968, la Paris, lucrurile stăteau altfel. Aşadar: un tînăr american (Michael Pitt) participă la una dintre demonstraţiile de protest provocate de destituirea directorului Cinematecii Franceze, Henri Langlois, de către ministrul Culturii, André Malraux, în februarie 1968. Acolo cunoaşte o tînără interesantă (lanţuri, beretă roşie etc.), cu care se împrieteneşte imediat. În schimb, pe fratele ei geamăn trebuie să-l convingă că e un tip decent - un tip care, dintre filmele lui Nicholas Ray, preferă un Johnny Guitar unui They Live by Night. Gemenii (Eva Green şi Louis Garrel) îl invită la ei acasă. Părinţii lor sînt excepţionali din toate punctele de vedere - mai puţin dintr-al unui tînăr care consideră că toţi părinţii ar trebui trimişi în lagăre de reeducare de tip maoist; adică exact punctul de vedere ales şi cultivat de fiul lor (oare pe banii cui?). În cursul nopţii, americanul descoperă accidental că gemenii dorm în acelaşi pat, mai mult sau mai puţin dezbrăcaţi. A doua zi se trezeşte cu ea aplecată peste patul lui, făcîndu-i chestia cu îndepărtarea somnului de pe gene. Du