- pro memoria -
Dacă luăm în discuţie atît de tîrziu această tulburătoare lucrare a doamnei Monica Lovinescu, La apa Vavilonului (Humanitas, 1999), de vină este, în primul rînd, aşteptarea. Am aşteptat să citim - pe lîngă cronicile şi prezentările literare elogioase ale criticii - şi gîndurile celor ce cunoşteau realitatea "povestei vieţii" autoarei - ale celor care ar fi putut să înţeleagă şi să completeze sensurile adînci ale acestor amintiri. Pentru că, în volum, este prezentă Istoria, cu majusculele şi dezastrele ei (p. 7) a României de după 1945, nu numai a României ocupate şi tiranizate, cît, mai ales, a României din afara graniţelor, a României libere.
Dar, dintre aceşti martori, cîţi mai sînt printre noi? Nici în ţară, nici în exil nu sînt prea mulţi: poate trei, poate patru... Dar, după cît se pare, din modestie sau din alte raţiuni, aceştia tac. Neclintită, intransigentă, slujind faptele pure, dincolo de prietenie şi de afecţiune, dincolo de legături de rudenie, într-o demnitate - vigilentă, ireductibilă - de exil, a rămas numai autoarea şi cartea sa autobiografică. Ne corectăm: împreună, în cea mai mare parte a vieţii, cu dl Virgil Ierunca.
Amîndoi deţin "secretele", adică aducerile aminte, şi piatra filosofală a celui dintîi exil românesc, la Paris. În funcţie de ei, în perspectiva lor, se poate defini ceea ce s-a numit, începînd din 1946-1947, exil, exilul militant românesc, în Franţa. O perioadă din istorie s-a împlinit de ceastălaltă parte a României, cea din afara graniţelor, datorită lor.
2. Nu sîntem noi, scriind aceste rînduri, cei mai în măsură de a judeca evenimentele şi oamenii din această nouă Masă a umbrelor, scrisă, acum de doamna Monica Lovinescu. Un faute de mieux poate marca toate cuvintele noastre.
Dar o privire din aceeaşi generaţie, scrutînd, cel puţin, anii de început
