Filmul „127 de ore“, în regia lui Danny Boyle, cu James Franco în rolul principal, spune povestea tulburătoare a lui Aron Ralston, un alpinist nevoit să înfrunte moartea. „127 de ore“ este inspirat dintr-un roman şi un caz real şi mizează pe identificare, pe imersiunea totală în calvarul unui aventurier.

James Franco e singur. În deşert. Într-o râpă. Imobilizat de o stâncă. Pentru 127 de ore (o oră şi 34 de minute în timpul cinematografic). Doar cu spaimele sale, o ploscă golită şi o cameră video. Îşi bea urina şi, în cele din urmă, e nevoit să-şi taie braţul ce-l ţine captiv. Cu un briceag chinezesc. Sună oribil. Sună horror. Toate premisele indicau că pelicula lui Danny Boyle este sordidă, respingătoare. Ei bine... da, e greu de suportat pe alocuri şi recunosc că am fost la un pas de-a leşina.

Eu, cinefil tăbăcit, am simţit cum mă scurg, ca şi cum creierul ar fi vrut să mă protejeze de imaginile de pe ecran. N-a ajutat c-am închis ochii: mintea deja anticipa, iar zgomotele erau şi mai crunte (în special cel sinistru, incomparabil, al ruperii de os). M-au ţinut trează ruşinea, curiozitatea şi limba muşcată. Dar aceste momente sunt necesare, altfel ar fi fost necinstit. Oricum, extraordinarul operator Anthony Dod Mantle ne arată mai puţin decât credem că vedem. Filmul, inspirat dintr-un roman şi un caz real, mizează pe identificare, pe imersiunea totală în calvarul acestui aventurier. Dar rezultatul de ansamblu e la fel de exaltant ca un trip LCD şi sfârşeşte prin a fi cel mai bun „feelgood movie" de la... „Slumdog Millionaire" încoace.

Moartea sau o alternativă cumplită

James Franco îl interpretează pe alpinistul Aron Ralston

E greu să găseşti proverbialul fir roşu în filmografia unui cineast eclectic şi obsedat de stil precum Boyle, dar cred că la un capăt s-ar afla energia frenetică şi la celălalt motivul