Deşi graniţele României s-au deschis când eu aveam 15 ani, prima călătorie reală, fizică, am făcut-o la 20 de ani, la Praga. Lucrurile s-au succedat rapid, peste numai 3 ani am plecat la Lyon, pentru a mă întoarce la Bucureşti după 10 ani. Am petrecut deceniul trăind pe trei continente, în cinci oraşe diferite.

Articol din dosarul Prima ieşire din ţară, publicat în FP România nr.23 (iulie/ august 2011).

Îmi aduc bine aminte la Praga clădirile aliniate frumos, impresia de ordine şi clădirile vechi - mi se părea un fel de Bucureşti vechi expandat şi curăţat, cu mai multă poezie şi Pe drumuri de lume care respira mult mai multă istorie. Eram foarte interesat să întâlnesc oameni şi mi-a plăcut animaţia de pe străzi, faptul că noaptea nu era un oraş pustiu, dar şi urmele trecutului comunist, pe care le găseai de cumpărat în boutique-uri. Am regăsit Praga la 15 ani după prima vizită, complet Disney-zată, bine îngrijită însă îşi pierduse cumva farmecul. Iar căciulile armatei ruseşti de vânzare în anii '90 au fost înlocuite cu surogate făcute în China.

Odată ajuns la Lyon - după un scurt detur la Paris - am avut însă un şoc al diferenţei. Am încă notiţele de atunci şi pot citi constatarea clară a faptului că delimitările între obiecte sunt foarte clare: de exemplu, ştim unde se termină asfaltul şi începe iarba. Faptul că lucrurile nu sunt amestecate a fost o constatare practică, dar şi simbolică. Practica lucrului clar era tradusă atât în urbanism cât şi în relaţiile interumane. Tot la Lyon am avut şi prima surpriză a stereotipului românesc, cumva pe dos. La o petrecere cu prieteni studenţi din mai toată lumea, o fată, irlandeză, m-a întrebat de unde sunt. Era o întrebare mai rară atunci, şi nu venea niciodată prima -, dar asta este o altă poveste ce merită detaliată şi care poate spune multe şi despre resurgenţa recentă a mişcărilor extremist naţionaliste