Ţine deja de istoria literaturii universale impactul pe care romanul lui Vladimir Nabokov, Lolita, l-a avut, încă înainte de apariţia lui în 1955, asupra editorilor americani, asupra criticii de specialitate, asupra cititorilor din Europa şi din Statele Unite. În anii şaizeci, s-a creat o enormă vîlvă în jurul receptării Lolitei, a tehnicii construcţiei narative, a invenţiei lingvistice aproape inepuizabile şi, în primul rînd, a temei romanului:povestea devoratoare a iubirii dintre un bărbat matur, rafinat, intelectual francez, şi a nimfetei Lolita, o fetiţă americană de doisprezece ani, cel mai ciudat amestec de inocenţă, de perversiune, la limita raţionalului cu iraţionalul. După 1990, multdiscutatul roman a fost publicat şi la noi, mai întîi la Editura Universal Dalsi, în 1994, în traducerea lui Horia Popescu şi acum nici o lună, la Editura Polirom, în aceeaşi traducere foarte bună. Volumul de la Polirom a coincis, planificat, desigur, cu cea mai recentă premieră a Teatrului Mic, Lolita, în regia Cătălinei Buzoianu, aşa cum şi la Odeon s-a întîmplat cu Alchimistul lui Coelho apărut la Editura Humanitas, o manieră practicată cu sîrg în Occident pentru a crea sau a resuscita un eveniment literar, teatral, cultural. Adaptarea versiunii scenice realizată de Mihaela Tonitza Iordache - un filolog şi un om de teatru cu experienţă în spaţiul dramatizărilor, dacă ar fi să ne reamintim doar spectacolul Maestrul şi Margareta din anii optzeci, tot al Cătălinei Buzoianu şi tot la Teatrul Mic - adaptarea aşadar urmăreşte îndeaproape propiul scenariu făcut de Nabokov însuşi pentru regizorul Stanley Kubrick. Filmul din 1962 îl avea ca protagonist pe James Mason, versiunea din 1998 a lui Adrian Lyne pe Jeremy Irons, iar premiera de la Mic, pe Ştefan Iordache, unul dintre cei mai importanţi actori ai noştri, cu roluri remarcabile şi memorabile şi înainte de 1989, dar şi după. Cum n