Au si cuvintele, ca si cartile, soarta lor. Unele o soarta mai fericita, altele mai putin… Tocmai de aceea as dori in articolul de fata sa comentez, pe scurt, destinul foarte ciudat al unui astfel de cuvint, pe care eu l-am auzit inca din anii de gimnaziu, cind nu avea conotatia apasat-peiorativa de astazi. Ciudata evolutie a termenului argotic "muie" l-a mirat si pe criticul literar Mircea Iorgulescu, intr-un articol din saptaminalul Cultura. Comentind un roman recent, criticul Iorgulescu isi marturiseste uimirea in legatura cu destinul cuvintului in cauza. Azi a devenit o rusine sa-l pronunti. Semnalul prohibirii sale l-au dat (cine credeti?) tocmai televiziunile. Cind prezinta scandarile mai insufletite ale galeriilor de fotbal, un tiuit prelung acopera, la intervale regulate, sonorul. Auzul doamnelor, domnisoarelor si domnilor trebuie, asadar, ferit de o atare murdarie lexicala. Nu si vazul insa. Fiindca imaginile ramin, orice s-ar spune, mai mult decit elocvente. Cuvintul cu pricina desemneaza o infamie. E straniu, totusi, ca bunul gust si exprimarea elevata si-au gasit avocatii cei mai acerbi in posturile de televiziune, unde violenta (fizica si verbala), vulgaritatea de toate soiurile si prostul gust sint, ca sa zic asa, la ele acasa. E normal sa prezinti, necenzurate, gingurelile filosofante ale unui Irinel Columbeanu ori panseurile abisale de-a dreptul ale lui Gigi Becali. Nimeni nu gaseste nimic vulgar in aceste aparitiuni. Totul pare in regula. Prostia dezinvolta, prostia spontana, daca face rating, cum se zice, e de bun gust. Copilul nu trebuie ferit de ea...

Dar sa revin la cuvintul infamant, "muie". A facut constatarea si Mircea Iorgulescu, o fac si eu, acum si aici: in dictionarele uzuale, cuvintul este rareori cuprins, rareori definit si explicat. Exista, se pare, doar in Dictionarul universal al limbii romane, realizat de un grup de eminenti lin