România, tara cu 18.300 de biserici(i) si doar 4.700 de şcoli generale; tara în care in ultimii 15 ani s-au desfiinţat peste 21.000 de unităţi de învăţămînt(ii), dar s-a inaugurat cîte o biserica nouă la fiecare două zile.
Romania, o tara ai carei guvernanti reduc paturile de spital din lipsa de fonduri, dar sprijina cu sute de milioane de euro proiectul asa numitei Catedrale a Mintuirii Neamului – o cladire apartinind unei organizatii private.
Romania, tara in care Institutul de Statistica “beneficiaza” de un “sfint patron” si in care Senatul si Banca Nationala sprijina o organizatie promovind un discurs nationalist-ortodox virulent.
Treptat, ca reactie impotriva acestor abuzuri a inceput sa se inchege un raspuns al societatii civile; de exemplu, la mijlocul deceniului trecut Asociatia Solidaritatea pentru Libertatea de Conştiinţă reusea sa opreasca distrugerea Parcului Carol din Bucuresti, teren vizat de catre Patriarhie pentru amplasarea catedralei.
Care este situatia curenta? Cum se pozitioneaza astazi societatea fata de clericalismul in crestere in ultimii 20 de ani? Dar clasa politica?
Pina de curind era aproape tabu sa abordezi subiectul finantarii cultelor de catre stat, mai ales la nivel de discurs politic. Chiar daca, sporadic, au mai aparut diferite articole in presa ce puneau in cauza hemoragia de fonduri publice catre diferitele Biserici, clasa politica s-a tinut departe de aceasta tema de frica pierderii unei potentiale surse de voturi. E departe momentul 29 iunie 1995 cind un grup de 57 de deputati din intreg spectrul politic (printre ei numarindu-se politicieni activi si azi cum ar fi Radu Berceanu, Ioan Ghise sau Alexandru Sassu) aveau curajul de a se opune tentativelor de legiferare a indoctrinarii religioase in scoli si sesizau Curtea Constitutionala(iii) asupra prevederilor discriminatorii din Legea Invatamintul
