Doi ani la rând am fotografiat tot felul de oameni din spate. Aş fi vrut să fac o expoziţie cu aceste imagini, însă am abandonat ideea, fiindcă ducea într-o fundătură. Ceea ce părea definitoriu şi chiar provocator la un individ devenea, privindu-l din spate, o indiscreţie care nu mă onora. Îl făceam pe privitor părtaş la o investigaţie în care avea să se simtă şi el tot subiect. S-ar fi întrebat, iar întrebarea l-ar fi neliniştit: Oare eu cum arăt din spate? Oare sunt tot atât de uşor de citit la caracter şi la starea sufletească?
În facultate eram coleg de an cu un puhoi de fete. Cei opt, nouă băieţi din amfiteatru ocupam ultimele bănci. Nu aveam toţi aceleaşi motive, de a sta în ultimele rânduri, dar era fapt că nu ne îndemnam deloc în băncile din faţă. Vreme de cinci ani am contemplat numai cefe, gâturi, omoplaţi, şolduri, coafuri şi îmbrăcăminţi, fără să fiu conştient de vizaviul aparte şi pervertit pe care-l aveam cu umanul feminin de fiece zi. Abia mai târziu, când am încercat să-mi amintesc de chipul unor colege, am realizat că nu ţineam minte decât felul lor de a se înfăţişa în public, din spate. Mai degrabă neglijent, mai degrabă indiferente la impresia pe care o producea asupra bărbaţilor reversul. M-am gândit mereu la cei cinci ani de cefe, coafuri şi omoplaţi, ca la un secret pe care ar fi fost mai bine să mi-l pot şterge din memorie, ca să mă raportez la frumuseţea femeii aşa cum se obişnuieşte, din faţă.
De curând a apărut la Nemira un delicat album de artă, dublat de un foarte aplicat comentariu al conţinutului semnat de George Banu şi având un titlu care stârneşte curiozitatea: Spatele omului.
O editură din Franţa tipărea acum vreo zece ani o serie de cărţi destinate atelierelor de artişti, dar şi connaisseurilor având titluri pe cât de anatomice, pe atât de directe: “Mâna”, “Ochiul”, “Piciorul”, Gâtul”, “Obrazul”, “Spatele”.
