Ca mulţi tineri români, visul meu la terminarea Facultăţii nu era să găsesc un job în România, ci mai degrabă eram tentată de vraja "străinătăţii", a Occidentului. Francofonă încă din liceu, în toate sensurile cuvîntului, mă uitam cu jind la emisiunile franceze difuzate pe TV5, singurul post franţuzesc în micul orăşel de provincie al părinţilor mei.

În ciuda dorinţei de a-mi continua studiile în Franţa, am refuzat să particip la programul Socrates care în anul trei de Facultate a redus la jumătate efectivele specializării noastre. Olanda, Germania, Franţa, Belgia, Spania sau Marea Britanie, tot atîtea destinaţii curtate de studenţii avizi de cunoaştere, distracţie şi necunoscut.

Eu însă nu am plecat. Prizonieră încă a visului meu, îmi făcusem la vremea aceea un calcul simplu şi cugetat. Pe de o parte, bursa Socrates permite cu greu o viaţă decentă în ţările respective. Decît să rabd de foame pe acolo, să fiu nevoită să îmi petrec week-end-urile şi nopţile servind la McDonalds, am preferat să aştept o ocazie mai favorabilă. Pe de altă parte, un alt mare dezavantaj al programului Socrates era nerecunoaşterea unei mari părţi din cursurile şi examenele susţinute în Universitatea-gazdă. Astfel, la întoarcerea în România, colegii mei, de-acum în an terminal, trebuiau să recupereze parţiale şi examene, în acelaşi timp cu pregătirea licenţei. În plus, toate aceste eforturi financiare şi intelectuale nu meritau, în cazul meu, să fie făcute pentru un an petrecut la o specialitate care nu mă atrăgea deloc.

Aşa am ajuns ca din anul trei de Facultate să mă interesez de bursele mai consistente şi serioase care să permită studentului român să îşi continue studiile într-o universitate străină, beneficiind, în acelaşi timp, de condiţii de viaţă decente. Trebuie să mărturisesc însă că astfel de oportunităţi nu se găsesc pe toate drumurile şi, mai ales, sînt greu