Vladimir Tismăneanu: "În 1938, procurorul Andrei Vîşinski îşi încheia unul dintre rechizitoriile urii cu cuvintele: „Câinii turbaţi să fie împuşcaţi până la unul!”."
La fel urla procurorul nazist Roland Freisler cerând executarea celor implicaţi în complotul împotriva lui Hitler ori a fraţilor Scholl. Oricine îndrăznea să se îndoiască de omniscienţa liderului devenea automat o „viperă lubrică” (expresia lui Aleksandr Fadeiev, preşedintele Uniunii Scriitorilor sub Stalin, acea asociaţie a „inginerilor sufletului” specializaţi în laşitate, turnătorii abjecte şi ploconiri). De-kulakizarea („dezchiaburirea”) era prezentată drept deparazitarea corpului social.
Comunismul a însemnat toto dată domnia imposturii, aşa cum o demonstrează Sheila Fitzpatrick , profesoara de istorie rusă de la University of Chicago, într-o recentă carte în care examinează, între altele, personajul Ostap Bender din romanele lui Ilf şi Petrov. Nicio surpriză, aşadar, că în postcomunism unul dintre flagelurile societăţii este impostura: impostură socială, academică, morală. Foşti delatori dând lecţii celor pe care i-au turnat, foşti ofiţeri de securitate perorând despre demnitatea naţională, foşti sicofanţi ai dictaturii comentând cu aplomb situaţia politică actuală la variile televiziuni. Comunismul a însemnat domnia resentimentului. Să ne mai mirăm că întâlnim atâta ură, atâta invidie şi atâta resentiment în lumea postcomunistă?
În ceea ce priveşte cele două personalităţi care au simbolizat extremismul revoluţionar în formele sale paroxistice, merită să medităm la concluzia cărţii istoricului John Lukacs, „June 1941: Hitler and Stalin” (Yale University Press. 2006): „Cel puţin două generaţii ne separă de cei doi bărbaţi. Putem să-i privim acum pe Hitler şi Stalin drept oamenii unui secol în tranziţie. Mai mult decât atât, vieţile lor au aparţinut unei ere care