Au trecut trei decenii de la aparitia uneia dintre cartile mari ale culturii romanesti. “Jurnalul de la Paltinis” a reprezentat forma romaneasca a respiratiei sub gheata despre care a scris un poet polonez. Il cunosc pe Gabriel Liiceanu inca din anii 70. Am scris despre acea carte la “Europa Libera”, am afirmat atunci, in plina revenire a infamiei, ca “Jurnalul” oferea, aproape miraculos, o cale de salvare. Era o alternativa la cultura dominanta, asemeni poemelor unui Zbigniew Herbert ori filmelor lui Andrei Tarkovski. La Paltinis s-a nascut o scoala de reflectie–acolo a renascut un mod de a privi liber cerul instelat si de a trai legea morala.
Student fiind, mergeam la biblioteca Institutului de Filosofie, situat in fosta casa a lui Nicolae Iorga de pe actualul Bulevard Iancu de Hunedoara (pe atunci se chema Ilie Pintilie, dupa numele unuia dintre militantii comunisti faimosi, most in la Doftana in cutremulrul din 1940). Mi-l amintesc pe Gabriel (nu ne cunosteam inca personal) stand de vorba cu Henri Wald, unul dintre putinii cercetatori din acel barlog al primitivismului dogmatic condus de marioneta ideologica Alexandru Tanase, dar de fapt de politrucul Radu Pantazi. Ne-am cunoscut apoi, gratie lui Adrian Rezuş (logician de inalta clasa, a plecat din tara prin 1978, traieste acum in Olanda). M-am imprietenit repede cu Gabriel si cu colegul sau de institut, neuitatul Petru Creţia. Pe Gabriel il vedeam adeseori in vizita la istoricul de arta Radu Bogdan, a carui legendara biblioteca ne atragea precum un irezistibil magnet. Gabriel fusese de-acum mutat de la institut, in fapt concediat, din ratiuni evident politice. La fel si Petru. Din cat tin minte, Gabriel a lucrat o scurta perioada la Centrul de Informare si Documentare in Stiintele Sociale si Politice (acronimul era, cred, CIDSP), condus de un personaj locvace si pitoresc numit Mircea Ioanid, unul dintr
