Confruntările la vârful AIE au depăşit până şi limitele fireşti, foarte elastice ale unei guvernări de coaliţie. În general, un conglomerat de partide la guvernare nu presupune prea multă admiraţie nici în ţările în care cultura politică este cultivată de sute de ani.
În Republica Moldova, unde această cultură e ca o fustă mini (nici n-a început, dar deja s-a terminat), guvernarea colectivă începe să arate mai ridicol sau, de la caz la caz, mai dizgraţios ca oriunde.
Problemele grave ale societăţii au ajuns să fie sacrificate pe altarul unei lupte pe viaţă şi pe moarte (sub aspect politic, deocamdată) între componentele coaliţiei. Mesajul care este trimis societăţii sau, cel puţin, care este primit de societate din partea certaţilor şi confruntaţilor este „după noi - măcar şi potopul".
Aceste probleme nu mai pot fi rezolvate, pentru că orice soluţie serioasă propusă de către unul din triumvirat este declarată moft politic profitabil şi combătută ca atare de către ceilalţi. În cel mai bun caz, o soluţie imperativă propusă de unul este torpilată din motiv de gelozie, după principiul: ce nu mă duce capul să propun eu, dar e propus de altul, nu este bun.
Cei trei lideri ai AIE se afişează în faţa oamenilor ca orbiţi doar de lupta între ei, fie că păruiala se face în format 1+2, fie că în cel de 1+1+1. Nimeni nu mai are capacitatea să desluşească cine şi dacă în general mai face sau poate face vreun compromis în numele interesului naţional.
Nimeni nu-şi mai poate da seama dacă în general mai este loc pentru un compromis sau dacă un compromis este deja amoral. Fiecare îşi ţine înţelegerea sa sinceră sau ipocrită a interesului naţional în sân, ca pe o piatră.
Opoziţia spune şi face tot ce-i trece prin cap, cu convingerea şi confortul că orice ai zice despre alianţă acum poate fi înghiţit cu uşurinţă, în condiţiile foamei acutizate de înju