Există un gen de raţionament, numit "metoda Lavoisier", prin care intemeietorul chimiei moderne demonstrase inexistenţa meteoriţilor, declarând: "E imposibil ca din cer să cadă pietre, pentru că in cer nu există pietre". (Tot aşa şi cu girafa de la grădina zoologică, văzută, in celebra anecdotă, de ardelean.) Am folosit, fără să vreau, metoda Lavoisier, atunci când l-am cunoscut pe Giuliano Nardin (n. 1977, absolvent in 2003 al Universităţii Naţionale de Arte Bucureşti, secţia pictură, la clasa profesorului Vladimir Zamfirescu, după o rătăcire sterilă de câţiva ani prin amfiteatrele de la ASE) şi mi-am spus, după ce am văzut cum pictează şi, mai ales, după cum işi explică propriile creaţii, că un asemenea artist nu există. Explic.
Nardin a deschis cu vreo patru ani in urmă o galerie complet neconvenţională, cu nume de agenţie de voiaj (Sun Art Studio, aflată undeva indărătul Spitalului Colţea, pe strada General Florescu nr. 13, la etajul doi al unui imobil cu uşorii cam şubrezi). In cele patru-cinci incăperi, pictorii Anca Berzunţeanu şi Giuliano Nardin locuiesc, pictează şi, din când in când, expun. Moment festiv pentru care mută bruma de mobilier a locului in camerele de serviciu. Nardin pare ciclotimic. Pictează cu furie, compulsiv, uitând de tot, pentru o perioadă, după care se calmează, atârnă pe simeze ce-a făcut şi contemplă. El şi invitaţii lui. Perioadele de contemplare, cu inerentele lor adieri de disconfort sacrificial (pentru că, nu-i aşa, intimitatea căminului/atelierului e coruptă de larma agorei), nu par un obstacol. Ciclurile se cer respectate, potrivit unui ritual care slujeşte nu unor năzuinţe artisticeşti, ci mai degrabă unor obscure imperative interioare de ordin sanitar. Pentru că aşa trebuie, cum ar spune Nardin!
Proiectul pe care il desfăşoară acum la Sun Art Studio se numeşte generic Altamira şi se va intinde, in secvenţe de apr
