Secțiunea de „ecouri critice“ cu care se încheie volumul Rubato al lui Răzvan Petrescu dovedește că autorul a fost bine citit și receptat de critici din mai multe generații. De la „șaizeciștii“ Eugen Simion, G. Dimisianu și Nicolae Manolescu la „optzeciști“ ca Al. Cistelecan ori Radu Călin Cristea, și de la aceștia la comentatori încă și mai tineri, precum Marius Chivu (fan declarat al scrisului marca Răzvan Petrescu): e greu de susținut că volumele anterioare ar fi trecut neobservate. Critica de întîmpinare, de primă instanță, și-a făcut, așa-zicînd, datoria, sesizînd originalitatea scriitorului și paleta bogată a prozei sale. Dar, pe de o parte, prozele lui Răzvan Petrescu au apărut într-un interval în care întreaga societate românească a fost zguduită, tulburată și autoeliberată ca multe dintre personajele sale. Grădina de vară este din 1989, Eclipsa, din 1993, iar Într-o după-amiază de vineri, din 1997. Interesul cititorului, focalizat înainte de ’90 asupra fiecărui punct de literatură viabilă, s-a dispersat, în primii ani postrevoluționari, în toate direcțiile posibile. Viteza de schimbare și de multiplicare socială a făcut ca performanțele de virtuozitate epică ale scriitorilor artiști să nu mai aibă impactul public dinainte. Răzvan Petrescu a debutat editorial prea tîrziu pentru a mai beneficia de vreunul dintre avantajele etatismului centralist și prea devreme pentru a prinde stadiul de piață culturală maturată din anii 2000. Succesul, de pildă, al unui stilist ca Filip Florian se explică și prin faptul că Degete mici (2005) apărea după nenumărate romane scrise (de alții) lamentabil, fără pic de subtilitate, finețe, lecturi asimilate și sugestivitate artistică. După un deceniu de maculatură a directeții fără cenzură și a „sincerității“ prozastice, stilul începe din nou să conteze în literatura română. În anii ’90, nimbul lui se pierduse. Pe de altă part