Am citit, cu intirziere, o carte deosebit de interesanta: Intilnirea extremelor, a profesorului Solomon Marcus. Ca si precedentele carti ale domniei sale, si aceasta copleseste prin eruditia autorului, prin curiozitatea sa intelectuala si prin dezinvoltura cu care se misca in domenii foarte diferite. Nu o cronica propriu-zisa mi-am propus sa scriu, despre majoritatea eseurilor din volum fiind greu de vorbit la modul general, mai ales cind esti, ca mine, nespecialist in lingvistica si poetica matematica: sint discutii foarte precise, care citeaza o bogata literatura stiintifica si care reclama o analiza pe masura. Notez doar citeva ginduri stirnite de lectura cartii.
Teza autorului e ca gindirea stiintifica, mai ales „in forma ei suprema, matematica“, marcheaza, in varii moduri, marea literatura a lumii. In consecinta, volumul aduna o serie de eseuri pe teme foarte diferite, de la intuitiile matematice ale lui Goethe sau Eminescu la teoria traducerii si la metodele statistice folosite in teoria teatrului.
Daca intilnirea extremelor e evidenta in persoana lui Ion Barbu (si a lui Solomon Marcus, as zice, iar exemplele se pot inmulti), nu la fel de convins sint de alte ipostaze ale acestei apropieri. De exemplu, notatiile lui Eminescu, de genul „Toate sint o ecuatiune“, „Matematica e o abstractiune a mecanicei“ si altele asemenea, imi par a fi banale observatii, locuri comune, poate auzite si notate.
E nevoie de privirea binevoitoare a profesorului Marcus ca sa le incarci cu o semnificatie precisa si sa le legi de matematica vie. Ce garantie avem ca scriind „cubul e finit, sfera e infinita“ Eminescu avea in vedere, sau doar intuia, subtila distinctie dintre numerele rationale si cele irationale, care conduc la trecerea la limita, procedeu inevitabil in calculul ariei si al volumului sferei? Eu cred ca nici una si, in orice caz, nu pentru
