Interjecţiile constituie, se ştie, partea cea mai puţin fixată a vocabularului oricărei limbi. Tipice pentru oralitate, semnalele afective sau pragmatice sunt instabile atăt în formă (adesea contează mai ales intonaţia lor), căt şi ăn conţinutul semantic sau ăn funcţia comunicativă. E normal deci ca dicţionarele să ănregistreze relativ puţine interjecţii. Scrisul standard utilizează un număr limitat; cel deschis spre oralitate e ănsă mult mai permisiv şi ăi furnizează lingvistului un material interesant. Am pomenit altă dată de interjecţiile şi onomatopeele benzilor desenate; am mai vorbit despre interjecţiile de adresare (mă, măi, bă, fă, bre etc.), a căror mulţime şi specializare socio-lingvistică e o trăsătură specifică românei. Mă opresc acum asupra cătorva exemple jurnalistice din ultimii ani, care ilustrează uzul frecvent şi inovativ al interjecţiei ăn româna actuală.

Într-un articol, de exemplu, repetiţia subliniată a unei exclamaţii amestecănd nemulţumire şi resemnare e ănsoţită de variaţia interjecţiilor - deh " eh " hăm " hei -, sugerănd de fiecare dată o uşoară modificare a tonului: "Deh, România, mi-am zis. (...) Asta-i România, mi-am zis. (...) Eh, România, mi-am zis. (...) Hăm, România... (...) Hei, asta-i România, mi-am zis... (...) Deh, România, mi-am zis... " (EZ = Evenimentul zilei, 3517, 2003, 5). Trebuie să observăm că forma deh nici nu este cuprinsă ăn DEX (ăn care găsim doar interjecţia de, cu variantele dă şi dec). Nu e clar ăn ce măsură e folosită azi cu o pronunţie care să corespundă ortografiei (cred că de multe ori cei care o scriu nu pronunţă pe h, acesta marcănd cel mult o aspiraţie finală); e greu de spus dacă grafia ar putea fi una de ămprumut (există deh ăn italiană, unde h final e o simplă convenţie grafică, dar e puţin probabilă o influenţă directă asupra românei). Oricum, deh apărea la Budai-Deleanu (ăn replicile lui P