Legile romanesti care fac referire la urbanism si la amenajarea teritoriului nu numai ca sunt vechi, unele din 1991, si necorelate cu standardele UE, dar nici macar nu ofera instrumentele necesare pedepsirii incalcarii lor, potrivit unui grup de experti u

Dincolo de fobia unora dintre cetateni fata de cladirile prea inalte sau prea colorate, problema urbanismului si a amenajarii teritoriului este cat se poate de serioasa, mai ales acum cand se inregistreaza un boom imobiliar. Presiunea, izvorata aproape in totalitate din partea investitorilor sau a proprietarilor, la care sunt supuse administratiile este din ce in ce mai mare. Acesteia i se adauga si necesitatea adoptarii unei strategii viabile pe termen lung, care sa satisfaca pe cat de mult posibil necesitatile populatiei privind confortul asigurat de piesajul urban.

"Dreptul romanesc prevede principiile generale in domeniul urbanismului si mediului, dar fara a defini conditiile de aplicare", se precizeaza in studiul expertilor, facut in urma colaborarii dintre Ministerul Dezvoltarii, Lucrarilor Publice si Locuintelor si partea franceza. Ei dau ca exemplu articolul 41 din Constitutie, unde la primul alineat se mentioneaza ca "dreptul la proprietate, ca si creantele asupra statului, sunt garantate".

La alineatul al saselea insa se precizeaza doar ca "dreptul la proprietate include respectarea obligatiilor legate de protectia mediului, a bunei vecinatati, ca si respectarea altor obligatii care, potrivit legii sau cutumei, se impun proprietarului".

De aici pleaca baza juridica a interventiilor institutiilor publice in cazurile in care proprietatea cuiva devine subiectul unui interes general. Problema cea mai mare in urbanism, dupa cum au declarat si expertii francezi, este pastrarea unui echilibru intre dreptul de proprietate al fiecarui individ si interesele comunitatii sau ale