A fost odata ca niciodata un adam si-o eva, iar tatal lor se numea dumnezeu. Mama n-aveau, doar tata, si ca orice tata era cam neglijent, pleca des de-acasa si nu se intorcea cu lunile, iar cind venea se minia repede si la minie avea tendinta sa fie punitiv. Nu dadea cu parul, nu credea in violenta fizica (nu cu ei), dar avea metodele lui, misterioasele lui cai, altfel spus, cum a fost si in ziua cind eva a mincat din pomul cunoasterii si apoi i-a dat si lui adam sa manince, iar lui i-a stat bucata de mar in git. Toata lumea stie ce s-a intimplat in ziua aceea. Domnul s-a enervat si i-a dat afara din casa, casa care se numea paradis (sau gradina raiului), nu inainte de a-i imbraca, cam sumar, ce-i drept, cu niste piei de animale si de-a le spune ca de acum incolo nu mai aveau ce cauta pe acolo in vecii vecilor. Primele zile, amaritii nu s-au deplasat prea mult. Erau slabiti, infometati, soarele ardea cu putere (nu ca in rai unde temperatura era tot timpul placuta) si oricum erau confuzi si dezorientati, chiar daca ar fi fost in putere si tot n-ar fi stiut unde sa se duca. Vazind ea ca nu gasesc nimic de mincare si fiind inca aproape de rai, la portile caruia dumnezeu pusese de paza un heruvim, eva si-a luat inima in dinti si s-a dus sa vorbeasca cu el. Cum pe heruvim il chema azael (adica mai tirziu avea sa fie un inger decazut), evei nu i-a luat mult sa-l convinga sa-i dea niste fructe zemoase din gradina domnului pe care pina mai ieri o locuise impreuna cu barbatul ei. Inmuiat (sau, mai curind, intarit) de farmecul si goliciunea evei, azael le-a spus celor doi ce trebuie sa faca de-acum incolo. Inapoi in paradis nu se mai puteau intoarce, asta era clar. Dar n-aveau sa moara de foame. "Vedeti voi", le-a spus el, "nu sinteti singurii oameni de pe pamint", la care adam si eva au avut un soc, caci ei asa credeau. "Nu, mai exista si altii ca voi. De altfel, in scurt tim