Dropie rîde la primăvară şi primăvara rîde la Dropie. E ştirb, cu o mustăcioară rară şi blondă ce-i înveseleşte faţa. Munceşte. Acum se aşează pe o piatră în curtea din Sinaia, şi-şi trece o mînă înnegrită de praf peste fruntea transpirată şi roşie (să scriem în paranteză că acum aduce destul de bine cu Nică a lui Ştefan a Petrei puţin mai vîrstnic, cu părul bălai zbîrlit în toate părţile şi dîre de murdărie pe faţă). "Chirilă Dragoş", îmi spune şi-mi întinde mîna. Imediat, de undeva din casă, o voce spartă rupe vraja acestei minunate zile de primăvară: "Bă, Dropie, lasă-te, bă, de poveşti şi adu naibii odată nisipu ăla, că ne prinde noaptea!" "Zidarii. Mă cheamă", îmi zîmbeşte timid Chirilă Dragoş şi reapucă toarta găleţii cu nisip. Peste nici un minut trece iar pe lîngă mine cu găleata goală. Apoi încă o dată, din sens invers, aplecat din şale cu un mers grăbit de raţă, cu nisipul în găleată, transpirînd şi tot aşa de vreo opt ori. "Greu al dracului nisipu ăsta! Şi n-ai zice, că găleata nici nu-i plină, da' sînt vreo patruzeci de chile aici." Şi chiar sînt. Nisipul e ceva al naibii de greu. "Acuma mi-a zis că pot să fac o pauză mică. Ce-a ieşit soarele..." Nu prea are ce să-mi zică, îngînă cîte ceva, e evident că vrea doar să se odihnească. "Ăştia-mi zice Dropie, că mă trag de prin Bărăgan, da' nu mă supăr, că n-o spune că-s răi. Mai rîde de mine şi io de ei, aşa e cînd te ştii cu omu..." Pînă şi eu îl ştiu pe Dropie, de la fotbal, numai că el nu ştie că eu îl ştiu. Dropie era portar, cel mai beat portar pe care vi-l puteţi închipui vreodată. Se clătina în poarta lui, ieşea alături într-una inexistentă, se prăbuşea din nimic, se ridica greu. Uneori, mingea se izbea de el şi atunci Dropie era fericit. Lumea rîdea, iar el se aplauda singur. "Păi, după ce car şi io mormanul ăsta de nisip, mă duc să mă cinstesc. Din banii pe care îi iau, am şi pentru mîine, am ş