Citesc în revista Time că în aviaţie există un punct delicat pe care piloţii de avioane îl numesc V1. Este punctul la care avionul, încă la sol, a ajuns la o viteză atît de mare încît nu mai poate să renunţe la decolare, pentru că riscă să se răstoarne la ieşirea de pe pistă. La supersonicul Concorde, V1 se produce mai repede decît la alte avioane cu reacţie, întrucît şi viteza sa la decolare este mai mare - 397 de kilometri pe oră. Se pare că defunctul comandant al cursei AF4590, Christian Marty, descoperise că motorul 2 este în flăcări de-abia după ce depăşise momentul V1. Problema pe care şi-o pun observatorii domeniului este dacă nu cumva întregul program de exploatare a avioanelor Concorde a trecut de momentul V1. Iar aviaţia nu duce lipsă de observatori - profesionişti sau amatori. Cea mai publicată fotografie a anului, avionul urmat de o coadă înflăcărată, a fost făcută de un plane-spotter, membru al acelei specii de pasionaţi care stau în preajma aeroporturilor şi care fotografiază şi-şi notează totul. Ora la care au văzut un avion, indicativul, destinaţia, compania. De ce? Nimeni nu ştie. Pentru aceşti pasionaţi, Concorde-ul era o imagine la fel de excitantă precum este (era) şi pentru cetăţenii care-şi permit să zboare peste ocean cu de două ori viteza sunetului. La 17.000 de metri altitudine, acolo de unde privirea cuprinde curbura Pămîntului. Concorde a fost un avion rezultat din ambiţie. A fost atît de scump încît nu şi l-au putut permite nici englezii, nici francezii, deşi proiecte existau încă din anii '50. Cele două naţiuni şi-au combinat eforturile, a fost şi un moment politic de concordie între două popoare mereu dispuse să se înţepe. Era şi un efort de a contracara tot mai agresivă invazie tehnologică americană. Nici astăzi nu există vreun alt avion, civil sau militar, care să zboare la Mach 2 pe distanţe la fel de mari ca suplul Concorde. E