Acum câteva zile, imediat după instalarea frigului în toate prognozele şi simţurile noastre, nu mai ştiu exact când, nu mai ştiu exact pe ce post de televiziune, am văzut la ştiri un material despre una dintre cele mai profitabile afaceri ale perioadei, o afacere cu care "se merge la sigur", mai ales în anotimpurile reci: moartea. Cu seninătate, un domn, patron al unei firme de pompe funebre, încurajat de statisticile firmei sale, anunţa mulţumit cât de bine merge treaba pe vremea asta, spunând că aproape a devenit regulă ca, în fiecare an, după trecerea verii şi a căldurilor insuportabile, vânzările la sicrie şi la alte produse din această gamă să crească.
"Nu ştiu de ce, dar cert e că cererea e mult mai mare acum", cam aşa spunea dânsul – îmi asum vina unui citat imperfect, ştirea mă luase prin suprindere –, privind spre camera de luat vederi care îi imortaliza secretul managerial. Pe fundal? Decorul obişnuit, în ton cu subiectul, coroane şi lumânări de şapte zile. În timp ce scriu, imaginile mi se amestecă în minte şi reacţia mi se amplifică. Abia acum îmi dau seama că, de fapt, nu ştiu ce m-a şocat aşa de tare: subiectul în sine sau felul în care era dezbătut, tonul cu care se agăţa de realitate fatalitatea unor destine nefericite? Să vorbeşti despre moarte ca despre o afacere de succes, să dai interviu în care aproape să spui cât de bună e iarna, cât de profitabil e frigul, se moare mai mult, se vând mai bine sicriele, oamenii au nevoie de ajutorul firmelor specializate, nu se mai uită la cheltuieli, soarta îi sensibilizează, nu se mai face nici un fel de economie. Ce mai contează durerea, ce mai contează disperarea, ce mai contează singurătatea?
Ştirea a continuat. După asocierea directă a lacrimilor cu vânzările din domeniul funerar, am aflat care sunt ultimele tendinţe de sicrie. Diverse forme, lemn de diferite categorii, "după posibilităţile f
