O cronica serioasa despre „Me and You and Everyone We Know“ ar trebui sa inceapa neaparat cu o discutie filosofica despre arta. Mai precis, despre granita dintre arta si impostura. Nuantele sunt necesare. Ce e kitsch si ce e pop-art? Din ce punct o frustrare personala poate deveni bun public, demn de a fi comunicat?
Cum nu avem nici timp, nici spatiu si, probabil, nici indreptatirea necesara, vom sari peste aceasta etapa si vom prezuma ca filmul in cauza este o opera de arta contemporana.
Pentru a fi politically correct pana la capat, daca veti intreba un cunoscator al fenomenului, va va spune ca pelicula surprinde intr-un mod foarte prietenos dificultatile de comunicare ale lumii actuale, in care doi „ciudati“ se regasesc si interactioneaza intr-un mod cu totul si cu totul specific.
Cinefilii convertiti la religia „Cannes“ vor adauga sensibilitatea cu care este pictat fiecare cadru, tandretea auto-incendierii, sonoritatea ubicua a unui cantec interpretat de un afon, tandretea agatarii fotografiei unei pasari intr-un copac si multe alte virtuti asemanatoare.
Acum, ca mi-am facut datoria de onoare fata de persoana care mi-a recomandat extrem de calduros filmul, voi consemna si cateva impresii personale. Intreaga constructie, incepand de la scenariu si terminand cu castingul, a fost desenata dupa sablonul clasic al filmului facut pentru a lua premiu la Cannes. Este un film de autor.
Miranda July este unul dintre miile de adepti ai ideii ca orice farama de viata poate fi arta. Asa cum carpa pe care pictorul isi sterge pensulele de vopsea constituie un tablou fascinant. Cum fiecare om isi imagineaza in sinea lui ca este centrul Universului, si Miranda a conceput un film in care sa arate lumii toate frustrarile ei. Sociale, profesionale, sexuale.
Ciudateniile celorlalte personaje sunt, de fapt, tot ale
