Acum ştiu ce fel de studii superioare aş face, dar la 20 de ani nu conta ce aveam să învăţ în Bucureşti, conta doar să ajung în Bucureşti. Nu-s singurul care am gândit astfel şi am procedat în consecinţă. Ce arhitectură!? Ce filologie?! Studiile mele s-au chemat Bucureşti.
Nu ştiam ce-i aceea o redacţie mare din Capitală, dar ştiam ce-i una mică de provincie. M-am decis să fac orice, ca să plec în Bucureşti, în ziua în care doi gazetari influenţi de la un cotidian judeţean mi-au spus că aveam loc în redacţia lor şi că tot ce trebuia să fac era să zic că aş vrea. Simpatia e de mai multe feluri. Simpatia celor doi îmi spunea că angajându-mă la ziarul local aveam să ajung ca ei, să le semăn şi să scriu toată ziua ce scriau şi ei, adică articole niţel mai răsărite ca ale celorlalţi angajaţi ai ziarului. Unii oameni îţi dăruiesc ce n-ai nevoie şi îţi iau, fără să-şi dea seama c-o fac, şansa de a decide. Îţi confiscă voinţa.
Şi cei doi ar fi vrut să lucreze în Bucureşti. Văzând că ezit, mi-au spus că de la ziarul lor aveam mai multe posibilităţi de a mă transfera la o gazetă din Capitală decât din institutul de proiectare unde pierdeam vremea. Aş fi vrut să-i întreb: Dar voi, de ce n-aţi plecat? Răspunsul îl ştiam: aveau casă, aveau familie, soţiile aveau slujbe bune, lefurile la ziar nu erau deloc mici, în oraş erau cineva. Bucureştiul constituia, de douăzeci de ani, un subiect de visare consolator. Unora le e destul că vor un lucru, nu trebuie să-l şi aibă. E ca şi cum le e veşnic la îndemână doar dorindu-l.
Tot atunci mi s-a întâmplat ceva providenţial, care m-a decis să las o garsonieră, să las haine şi cărţi, să las un serviciu plin de ademeniri materiale şi să o şterg în Bucureşti. În pauza de la orele unsprezece, toţi cei şapte, din biroul unde încasam chiar şi prime fără să producem nimic, am scos din genţi pachetul cu mâncare şi l-am
