Tacticile militare pentru dezamorsarea manifestaţiilor anti-Mubarak au fost unele atent proiectate de staff-ul de la Cairo. În imaginile televiziunilor s-a putut vedea cum, zilele acestea, Armata egipteană a fost impasibilă la bătăile dintre cele două tabere, una a susţinătorilor, cea de-a doua – formată din contestatari ai regimului preşedintelui Mubarak. Militarii egipteni au aşteptat cu calm în jurul tancurilor ca tensiunile sociale să se descarce în bătălia cu pietre din caldarâm şi cockteiluri Molotov. Dar această atitudine a fost una special aleasă, şi nu una de conjunctură sau de lipsă de viziune. La o primă vedere s-ar spune că Armata a aşteptat deznodământul confruntărilor civile, pentru a vedea cum să încline balanţa puterii.

La 1 februarie, în Cairo, erau strânşi un milion de protestatari. La aşa demonstraţie, orice încercare de curmare a ei ar fi fost un fiasco şi ar fi dus la un măcel. Experienţa din zilele precedente, cu trupele Internelor, a fost definitorie. Cel mai înţelept lucru pe care strategii Armatei egiptene îl puteau face era să lase protestul să se desfăşoare liber, iar în acelaşi timp să securizeze capitala şi nodurile de comunicaţii spre aceasta, încât eventuale noi valuri de manifestanţi să nu poată ajunge. Apoi, pasul al doilea, a fost să controleze accesul stradă cu stradă, pentru a împiedica pătrunderea în masa de protestatari a provocatorilor. La un milion de oameni prezenţi, militarii nu au putut folosi gazele lacrimogene, nici alte mijloace pentru a dispersa mulţimea. Dacă ar fi făcut acest lucru ar fi existat posibilitatea ca să creeze o mare busculadă ce ar fi provocat, fără îndoială, răniţi şi poate chiar morţi, fiindcă manifestanţii s-ar fi călcat în picioare unii pe alţii. În momentul nopţii, când o parte a manifestanţilor a plecat şi, ulterior, dimineaţa, când deja “valul” de forţă era amorţit de oboseală, au pătruns